Creată pe parcursul anului 1909, Simfonia a cunoscut prima audiţie (postumă) sub bagheta lui Bruno Walter la 26 iunie 1912. Este ultima lucrare de gen încheiată, finisarea celei care i-a urmat, Simfonia a X-a, fiind întreruptă de moartea compozitorului (1911).

Construcţia opusului este atipică, nerespectând succesiunea clasică a tempilor celor patru

părţi: mişcările lente sunt plasate la început şi sfârşit, încadrându-le pe cele rapide. Ethos-ul simfoniei induce sentimentul resemnării senine nuanţate de regrete, al contemplaţiei triste; un adio dominat de presimţirea implacabilului.

Pe tot parcursul Primei părţi se simte înfruntarea dintre viaţă şi moarte: ascultăm dezvoltări furtunoase, adeseori vehemente, ce se opun momentelor dramatice, cu sugestii de marş funebru. Profund impresionat la audiţia lucrării, Alban Berg a caracterizat această pagină: "...prima parte a simfoniei este lucrul cel mai extraordinar pe care l-a scris vreodată Mahler. Văd aici expresia unei imense iubiri pentru acest pământ, a dorinţei de a trăi în linişte, de a te bucura de resursele naturii înainte ca moartea să te fi secerat. Pentru că ea se apropie irezistibil. Întreaga mişcare e străbătută de semnele ce o vestesc. Moartea e pretutindeni – punct culminant al oricărui vis terestru… Mai ales în pasajul cutremurător când presimţirea devine certitudine: în plină bucurie de a trăi (aproape dureroasă de altfel), moartea în persoană se anunţă cu cea mai mare violenţă".

Cele două mişcări care urmează sugerează, pe ample desfăşurări, grotescul. Partea a 2-a, Ländler se bazează pe trei teme: prima în tempo moderat, distantă, oarecum mecanică, a doua – în mişcare de vals rapid, a treia – lentă, cea mai "umană" dintre toate. Partea a 3-a e un Rondo-Burleske şi prezintă o tehnică a contrapunctului cu densitate unicat în creaţia mahleriană. Prelucrarea aproape f