Mă uit în calendar: nu e 26 ianuarie, nu e 25 decembrie, nu e nici măcar 23 august sau 1 mai. În ultima vreme, nici nu l-au împuşcat, nici nu l-au dezgropat, nici nu l-au găsit trăind bine mersi alături de Elvis pe o insulă pustie. Întreb în stânga şi în dreapta "care e faza cu Ceauşescu", de ce apare de mai bine de o săptămână pe toate ecranele televizoarelor, de ce i se dedică foiletoane în gazete, de ce este "un subiect". Cristian, care a terminat Istoria, scotoceşte prin memorie, să-l lege de un eveniment la zi, de o aniversare, de o comemorare, de ceva. Dă din umeri învins.
Mă gândesc că dacă subiectul este atât de abundent în presă, înseamnă că oamenii sunt interesaţi. Ceauşescu face rating. Dacă publicul ar fi schimbat canalul sau ar fi închis pur şi simplu televizorul, atunci cazul ar fi fost clasat şi editorii ar fi încercat să capteze interesul public cu altceva.
Ceauşescu a fost în ultimii 20 de ani un răspuns comod la pana de idei a ziariştilor. Preşedintele României comuniste a fost disecat şi analizat în detaliu, fiecărei "reevaluari" corespunzându-i o etapă din viaţa presei din România.
A fost, astfel, faza revoluţionară, a "odioasei dictaturi şi a sinistrei sale soţii", când ziariştii, profund implicaţi civic, alimentau cu dezvăluiri bombă nevoia poporului de a-şi exorciza demonii trecutului ca să trăiască un altfel de viitor.
A urmat faza nostalgică, în care, din oportunism, presa a răspuns cu texte-fluviu evocatoare cererii tot mai multor concetăţeni care "trăiau mai bine pe vremea lui Ceauşescu".
Am ajuns în faza tabloidă, în care Ceauşescu nu mai e Dictatorul sau Tătucul, ci un "tată bătăuş", care-l altoia pe Nicuşor, în timp ce nevastă-sa, altădată Sinistră, acum o simplă curviştină, îl înşela cu C.V.Tudor. Şi încă n-aţi văzut totul: pentru cei interesaţi, recomand documentarul "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" -
