Părăsind România la vârsta de 17 ani, Andrei Postelnicu a lucrat timp de opt ani în redacţiile a două dintre cele mai respectate organizaţii jurnalistice în domeniu – Financial Times şi Bloomberg News. Activitatea sa jurnalistică include reportaje, articole de analiză şi comentarii pentru BBC, RFI, Foreign Policy şi Newsweek.

Aţi plecat din România la vârsta de 17 ani, v-aţi întors la 32. Care sunt diferenţele majore dintre omul care a plecat din ţară în adolescenţă şi cel care s-a întors în plină maturitate? Care a fost impactul revenirii în ţară?

Andrei Postelnicu: Când am plecat din ţară la 17 ani eram furios pe România. Furios cu spume, aş putea spune. Mi se părea că nimic nu se întâmpla aici suficient de repede sau suficient de bine. Mai mult, eu credeam că le ştiu pe toate – aveam, totuşi, 17 ani.

Partea cu atotştiinţa s-a vindecat destul de repede, din fericire. De-a lungul anilor, s-a mai temperat şi acea furie adolescentină, pe măsură ce am înţeles de ce schimbarea este un lucru foarte dificil – fie că vorbim de schimbarea unei persoane, a unei organizaţii, sau a unei societăţi.

Acestea fiind spuse, continui să cred că în România lucrurile care ar trebui să se întâmple nu se întâmplă nici suficient de repede şi nici suficient de bine. Cred că românii au schimbat dictatura lui Ceauşescu pe dictatura mediocrităţii – dictatura slabelor speranţe şi aşteptări de la ei înşişi.

Sunt multe trăsături ale românilor care ar putea fi catalogate drept „cea mai mare/fundamentală/gravă problemă”, condiţia sine qua non care trebuie îndeplinită pentru ca ceva să se schimbe. Una dintre acestea, după părerea mea, este şi această obsesie colectivă cu ideea că la noi e ca la nimeni, că în România nu se poate întâmpla mai nimic bun. Ne tăiem speranţele înainte de a le articula, ne frângem oasele aripilor înainte să încercăm să zbur