Nu cred că am o amintire mai stranie, mai delicată, decât „rochia Monei într-o lumină albastră, în noapte”. Eram prea mică să-nţeleg lucrurile cu adevărat, dar nu pot să scriu fără emoţie despre ce mi s-a întâmplat în acea seară la teatru.
Emoţia mă doborâse. Plângeam în hohote pentru că înţelesesem, mă întâlnisem cu „Eternul feminin” atât de cântat de poeţi! Mona, Marietta Deculescu, era o splendidă arătare. Visam să fiu mai repede mare, să fiu ca ea, cuceritoare, fermecătoare, misterioasă. Peste ani, când eram ceva mai mare, am văzut-o în „Maşina de scris” a lui Cocteau, în Solange, în regia lui Al. Finti.
Şi pe urmă n-a mai apărut. Dar într-o pauză de filmare, când alergam pe culoarele de la la spitalul dnei Aslan, cineva m-a strigat. Erau două doamne mici de statură, cu ochelari, care zâmbeau.
– Eu sunt Marieta Deculescu.
Nu recunoşteam nimic. O cercetam tulburată, să văd unde s-a ascuns femeia misterioasă care m-a făcut să înţeleg misterul feminin al teatrului. Eram uimită că ştie cine sunt şi mi-a venit din nou să plâng.
După acea zi, vorbeam cu ea foarte des la telefon. Nu se mai arăta lumii. Voia să rămână neclintită în personajul ei, de femeie iubită. Nu i-a plăcut să joace bunici, mătuşi, ipochimene. A furat inimile îndrăgostite şi de aceea n-a mai reapărut cu părul alb în ochii spectatorilor îndrăgostiţi de ea. Îmi plăcea să vorbesc cu ea la telefon. Vocea ei venea din altă lume. „Vocea umană” a lui Cocteau. O oboseală metafizică îi învăluia glasul, făcându-l pe cel care era la capătul firului să fie tulburat şi să nu poată închide telefonul.
Răsfoiesc presa vremii. Cine era Marieta Deculescu – „În orice personaj jucat avea o mare fragilitate. Era vulnerabilă şi de aceea şi bărbaţii, şi femeile doreau s-o protejeze. Vocea ei plină, bine frazată, era în contradicţie cu fizicul ei fragil şi acest contrast îi sublinia miste
