De când a venit la şefia Fondului Monetar Internaţional, Christine Lagarde, prima femeie care ocupă funcţia de director general al FMI, i-a luat pe mulţi prin surprindere cu declaraţiile şi mai ales cu strategiile sale pentru ieşirea din criză.

În plină criză, cu problemele Greciei ameninţând să dărâme zona euro şi moneda unică, cu o lipsă de coordonare şi coerenţă din partea liderilor europeni şi cu americanii tot mai temători faţă de efectele situaţiei din Europa asupra economiei mondiale, un jucător-cheie în orice plan sau mişcare era scos pe tuşă. Scandalul în care a fost implicat Dominique Strauss-Kahn, pe atunci director general al FMI, imobiliza practic Fondul.

Negocierile pentru împrumutul de urgenţă al Portugaliei şi discuţiile privind aruncarea unui nou colac de salvare pentru Grecia erau în pericol. O nouă ceartă a izbucnit în rândul marilor puteri – cine să preia şefia Fondului? Între Europa şi SUA există o înţelegere nescrisă, încheiată încă de la înfiinţarea instituţiei: americanii se ocupă de conducerea Băncii Mondiale, iar europenii – de FMI.

Însă, În contextul în care cea mai mare ameninţare pentru economia mondială venea chiar din Europa, era oare numirea unui european o soluţie nu corectă, ci măcar sigură? Şi, mai mult, puternicele state emergente – China, India, Brazilia – cereau să fie măcar luate în considerare pentru post. Christine Lagarde, ministrul francez al Finanţelor, a obţinut postul. Ceea ce s-a întâmplat după numirea acesteia urma însă să uimească o lume întreagă. „The New York Times“ a realizat un reportaj în care analizează traiectoria lui Lgarde la şefia Fondului. Traiectorie care, deşi încă scurtă, a reuşit să schimbe modalităţile de acţiune şi chiar codul diplomatic al Fondului, trecând de la ignorarea problemelor la recunoaşterea şi asumarea acestora.

La începutul acestei luni, o flotă de limuzine de