In principiu, Olanda n-ar fi trebuit sa aiba vreo problema cu faptul ca 25% din populatia sa isi are radacinile in imigratia recenta, daca aceste persoane s-ar fi integrat cu adevarat, adica sa fi ajuns "sa se simta olandezi". Dar nu s-a intamplat astfel.

Politicienii de stanga, "progresistii", "liberalii" etc. s-au preocupat, decenii in sir, doar de a aduce forta de munca ieftina, de pe unde au gasit, pentru a incadra joburile de care olandezii super-emancipati nici nu voiau sa auda, si a tine astfel in viata "statul social". Si unde puteau sa-i gaseasca, in anii aceia, cand Cortina de Fier le interzicea acesul in Europa de est? In Turcia, Maghreb, Orientul Mijlociu sau Antile.

Marea lectie a cazului olandez (partea I - Geneza)

Cu integrarea lor "culturala" nu si-a mai batut nimeni capul. Asa ca politicienii olandezi, ca de altfel si alti confrati de-ai lor occidentali, au inventat o lozinca - "multiculturalismul" - numai buna de folosit ca scuza pentru a baga capetele in nisip.

Astazi, sefii de stat sau de guvern din Franta, Germania si Marea Britanie ies public cu un aer smerit si anunta ca "multiculturalismul a murit". Sa-i fie tarana usoara! Mai corect ar fi fost insa sa le spuna concetatenilor lor ca "multiculturalismul" a fost de la inceput o mare minciuna si s-a nascut mort. Sinceritatea usor panicata (pe drept cuvant) a liderilor occidentali, dupa 50 de ani, nu rezolva insa cateva probleme urgente. Cine semneaza certificatul de deces? Si cine, si mai ales cum, duce "mortul" la groapa?

Cum si-au imaginat politicienii olandezi ca marocanii din Muntii Atlas sau turcii din satele Anatoliei, puternic impregnati de religie si traditii, vor fi "integrati" intr-o tara unde aproape nimeni nu mai crede in nimic transcendent si, mai mult decat atat, isi face si un punct de onoare din faptul ca detine primul loc