A venit pe lume în cea de-a şaptea zi a lui noiembrie 1911, altfel spus, acum o sută de ani, când toamna îşi scuturase de multă vreme frunzele, iar iarna se pregătea să bată la uşă. A fost al şaisprezecelea copil al Mariei şi al lui Ion Borcan. Nu s-a născut într-o familie bogată, însă bucuria venirii pe lume a fiecăruia dintre copii a fost cea mai de preţ bogăţie pentru părinţii săi. A primit numele Maria, asemenea mamei sale. Era iubită de toţi ai casei, care o alintau Marioara, Riţa sau Mariţa. Căsuţa în care a văzut lumina zilei avea să rămână o amintire duioasă pentru Maria Lătăreţu, de care povestea adesea cu nostalgie: „Când am deschis ochii, pe lume, m-am pomenit într-o căsuţă mică şi săracă, cu două încăperi. Acuma nu mai există… Dar grădina casei mele nu am să o pot uita niciodată. Avea gard de jur împrejur, cu stobori împletiţi cu nuiele, iar în grădină aveam o mulţime de trandafiri, nalbe, garoafe, gherghine şi o tufă de liliac”.
De mică a îndrăgit cântecul, care şi-a făcut cuibar în inima şi sufletul său. Prima „scenă” a fost în pragul casei, unde, cu mânuţele în şolduri, a început să cânte într-o zi, de plictiseală, părinţii fiindu-i plecaţi la culesul porumbului. Nici prin gând nu-i trecea că vecinii, care veneau de la muncă, se vor opri să o asculte, încântaţi de glasul său cristalin.
Avea doar 6 ani când a devenit ajutor de nădejde în gospodărie, după ce i s-a prăpădit surioara mai mare. Cu primii bani câştigaţi cântând la cules de prune, la primar, şi-a ajutat bătrânul tată să repare acoperişul căsuţei. N-a trecut multă vreme şi, pe când avea 10 ani, a fost invitată de preotul din Cârligeii din Deal să cânte în cinstea finilor săi. Nu mai văzuse vreodată atâta lume adunată laolaltă. Le-a cântat cu mari emoţii, acompaniată la vioară de fratele său, Ioniţă. Anii au trecut iar Maria a crescut. Muncea pe câmp din zori şi până-n seară şi s