Ienibaharul este un copac inalt, de la 7 la 13 metri, mandru, cu o coroana foarte bogata, originar din Jamaica, insula care este, de asemenea, si principalul exportator si consumator.
Despre plantatiile de ienibahar, botanistul Patrick Browne scria, in 1755: "Nimic nu e mai delicios decat parfumul acestor alei, (echivalent cu livezi) atunci cand copacii sunt in floare; ramurile si frunzele care se ating unele de altele, in bataia usoara a vantului, imprastie cea mai minunata aroma".
Fructele de ienibahar seamana foarte bine cu piperul mare si cafeniu. Se culeg necoapte si se pun la uscat pana cand li se increteste coaja si se aude sunetul semintei din interior cand boabele sunt zguduite.
Aroma fructelor este puternica precum o combinatie intre nucsoara, cuisoare, ghimbir si scortisoara. Gustul este intens si dulceag, asemanator cu combinatia descrisa mai sus, cu accente piperate.
Condimentul a fost adus in Europa la scurta vreme dupa descoperirea Lumii Noi, de catre Cristofor Columb. Daca in tara de origine, mancarurile nu se pun pe masa fara ienibahar, in Europa este folosit mai rar si totusi, nicaieri nu se prepara carnati fara acest condiment. La noi, la romani, micii si carnatii se prepara numai cu un praf de ienibahar.
Ienibaharul este foarte bun la tocanite de carne sau legume, sosuri, fripturi, pentru parfumarea muraturilor, piftele, mancare de fasole. Marinatele de pui, vita sau porc trebuie sa contina, neaparat, boabe de ienibahar pisate.
Soldatii rusi care luptau impotriva lui Napoleon isi puneau ienibahar in cizme ca sa-si incalzeasca picioarele. Curand, insa, au realizat ca nu era vorba numai de caldura, ci si de atenuarea mirosului neplacut al picioarelor. Acest lucru a lansat ienibaharul in industria cosmetica actuala, unde uleiul de pimento este de obicei asociat cu produsele de to
