Aş vrea să mai lămuresc o chestiune care se încearcă a fi aruncată pe umerii justiţiei în mod exclusiv: cum că România nu ar fi stat de drept („rule of law”).

Nu vreau să intru în discuţii doctrinare, ci doar să arăt că „rule of law” înseamnă mai multe cerinţe, dintre care reţin trei: supremaţia legii (adică nimeni nu e deasupra legii, ci orice cetăţean sau autoritate trebuie să respecte legea, inclusiv cei care o emană, execută sau aplică), separaţia puterilor (funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească ale statului sunt îndeplinite de trei autorităţi distincte care nu au voie să interfereze una în atribuţiile celeilalte, ci doar să coopereze instituţional), respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale (pornind de la dreptul la un proces în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, dreptul la viaţă privată etc).

Aşadar, una din cerinţele acestui principiu este separaţia puterilor. Şi ca să iau un exemplu recent de imixtiune a puterilor în România: s-a decis în mod repetat de către puterea legislativă/executivă că hotărârile judecătoreşti prin care bugetarii sunt îndreptăţiţi în a primi de la ministere sume de bani cu titlu de datorii salariale nu se execută, aşa cum a ordonat puterea judecătorească, ci se amână executarea. Nu vorbesc aici de motivele care au impus această soluţie (poate fi criza economico-financiară, deşi o întrebare de bun simţ este cum de în România asta săracă un kilometru de autostradă costă de câteva ori mai mult ca în alte state). Ci reiau argumentele aduse şi altădată: legea permite ca amânarea executării unor hotărâri judecătoreşti să fie decisă de ambele părţi prin acord – or, în cazul de faţă, nu ştiu ca bugetarii să îşi fi exprimat un atare acord; apoi, constat că de fiecare dată organismul care a decis eşalonarea plăţilor nu era ministerul dator, ci o cu totul altă entitate (Parlament/Guvern), ceea ce e