Dar totul se schimba dramatic cind de sub zdrente, dintr-un obraz hirsut ne acroseaza, brusc, o privire cunoscuta. Cit de bine inteleg perplexitatea de a-l revedea, peste ani, pe faimosul actor de altadata scormonind intr-un tomberon, de unde, spune Dumitru, "incerca sa pescuiasca resturi alimentare"!... Dumitru Crudu parind a descifra intr-un caz (nu tocmai particular, e adevarat) liniamentele generalului, reflexe ale tipicului. Sa-i repovestesc impresiile. Se pare ca stiu si eu despre cine este vorba, adica mi-l pot reprezenta in ciuda faptului ca au trecut o gramada de ani de atunci: e vorba de tinarul acela inalt, subtire, cu buze usor senzuale, dar incondeiate ferm, si ochi mari, ba chiar enormi, eminescieni. Nu tin minte daca purta, cum zice Dumitru, fular, nici nu mi-l amintesc sa fi avut mantou. Dar ceva anume, indicibil (sau doar obstinindu-se sa se lase captat intr-o expresie), il deosebea de multime. Se intimpla in preajma actualului Teatru National (pe atunci - cum altfel? - „A. S. Puskin") din Chisinau. N-am aflat insa decit mult mai tirziu ca e un actor, si nu unul oarecare, starin toata puterea cuvintului printre ai sai, premiat, adulat, recunoscut pe strada... in fine, o mare speranta a cinematografiei autohtone. Si speranta pe bune, justificata de talent. Asta avea loc acum douazeci de ani, in zorii pretinsei noastre Independente (iata, dau si eu cu majuscula, desi ma cam umfla risul, sincer vorbind: doar o glorie ortografica ne-a ramas din ceea ce azi ar fi trebuit sa se cheme, simplu, dar, vai!, cit se poate de consistent, bunastare si incredere in ziua de miine). Turnura fulgeratoare de decor, un salt, de fapt (teleportare?), peste cele doua decenii bezmetice: „Tocmai cind veneam spre redactie ca sa paginez partea a doua a dosarului despre patriotism, mi-a atras atentia un boschetar care umbla cu mina intinsa pe strada Puskin si cersea bani de la