Simbolurile naţionale sunt, fără îndoială, nişte semne importante în viaţa unei naţiuni. În unităţile militare se face pază la drapel, iar dacă acesta dispare - ca urmare a unei neglijenţe sau ca efect al unei farse -, unitatea militară respectivă se... desfiinţează. Nici mai mult, nici mai puţin. Devotaţi drapelului, sportivii angajaţi în competiţii internaţionale ascultă în poziţie respectuoasă imnul ţării, iar când urcă pe podium-ul învingătorilor, stau la umbra ocrotitoare a drapelului patriei, pe care îl asociază gloriei lor. Sunt imagini şi idei cu care ne-am învăţat, pe care le ştim şi le socotim fireşti. Dar, pus pe reglementări şi suprareglementări, statul a făcut legi prin care se pedepseşte ultrajul adus simbolurilor naţionale.
Când scoţi din patrimoniul comun al tradiţiei nescrise şi al firescului, punând reflectoarele pe el, un comportament de felul celui acordat de cetăţeni simbolului comun ce îi uneşte, rişti să îndepărtezi de sufletul celor vizaţi acel comportament şi să îi asociezi constrângerea. Apar o serie de vânători de vrăjitoare, şi asta în condiţiile în care ideea de simbol naţional este destul de vagă şi de relativ, deci interpretabilă. Este sau nu este un simbol naţional sabia lui Ştefan cel Mare? Dar capul lui Mihai Viteazu din racla de la Mănăstirea Dealu? Şi are acelaşi statut sau nu gaura din drapel care înlocuia, în decembrie 1989, stema socialistă a ţării?
Nu cu mult timp în urmă s-a făcut un tapaj nemaipomenit - sancţionat drastic de oficialităţi - pentru că interpretul de muzică Marcel Pavel a omis nişte cuvinte din imnul naţional. Obsedaţi de hârjoneala politică de suprafaţă - căci, pe fond, politicienii noştri se bat şi se împacă în funcţie de o mulţime de conjuncturi şi de interese, cu excepţia celor care ne privesc pe toţi -, cei de faţă, o parte a televiziunilor şi a mijloacelor de comunicare în masă au mani