Din responsabil cu agricultura a devenit adjunctul lui Emil Bodnăraş la Ministerul Apărării Naţionale. La 18 martie 1950, prin Decretul nr. 232, Nicolae Ceauşescu a fost încadrat în armată cu gradul de general-maior şi funcţiile de ministru adjunct al Forţelor Armate şi şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei (DSPA).
Un paradox, ca multe altele ale armatei populare, căci tânărul de 32 de ani nu satisfăcuse stagiul militar. Ce-i drept, şi ministrul Bodnăraş în tinereţea-i la fel de revoluţionară, dezertase din rândurile armatei pe care acum o conducea, trecând Nistrul la sovietici. Dar aceasta era acum un mare merit, nicidecum o culpă !
Prin acelaşi decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, au pătruns în armată şi alţi activişti de partid. Leontin Sălăjan (Silaghi) a devenit general-maior şi şeful Marelui Stat Major. Mai târziu îl va înlocui pe Emil Bodnăraş în fruntea Ministerului Forţelor Armatei (MFA), între 1955 şi 1966. Un altul, polonezul William Suder, membru al CC al PCR, a fost numit ministru adjunct „pentru problemele care privesc spatele armatei". Iar Constantin Doncea, fost combatant în războiul civil din Spania, membru supleant al CC, a ocupat funcţia de şef al Comandamentului apărării antiaeriene a teritoriului. Tânărul Ceauşescu a ajuns general-locotenent doi ani mai târziu, la 2 octombrie 1952, în acelaşi „lot" cu Alexandru Drăghici, „detaşat" în Ministerul Afacerilor Interne. De asemenea cu rang de general, fără să fi fost soldat.
„Dinamism, spirit revoluţionar..."
Înainte de '89, biografii lui Ceauşescu au scris puţin, dar în termeni elogioşi despre rolul lui în cei patru ani şi jumătate petrecuţi în armată. O chemare lăuntrică, de nestăvilit, pornită din patriotism, l-ar fi împins către acest domeniu. În 1971, francezul Michel-P. Hamelet scria astfel despre „schimbarea de orizont" a viitorului preş
