Meserii uitate de vreme şi de lume mai trăiesc încă prin grija unor oameni uitaţi de semeni. Că şi piatra are viaţă, se spune de multe ori la modul figurativ, dar că a pipăit sufletul granitului poate spune doar Constantin Topoleanu, un bătrân gârbovit de muncă, şi ortacii lui, unii răpuşi de praful pietrei şi alţii, mai puţin norocoşi, încă bătând obosiţi pragurile farmaciilor.

N-a fost de la început o plăcere să urci drumul carierei ca să ciopleşti piatra, o spune simplu bunicul Constantin „ dar cu timpul începi să-i simţi viaţa, să nu mai priveşti capul şpiţului şi fiecare lovitură de ciocan ciopleşte atât cât trebuie în bolovanul diform, ca o mângâiere, şi piatra se desface înţelegătoare după forma pe care vrei să i-o dai”

Şi când vorbeşte moş Constantin îşi frământă uşor mâinile, şi degetele noduroase povestesc despre blocurile de granit netezite la piciorul podurilor, plăcile de marmoră ale monumentelor, ornamentele masive ale clădirilor publice.

De fapt atracţia ciudată pentru crestele Munţilor Greciului şi ai Măcinului, care i-au bucurat copilăria, i s-ar fi aşezat în inimă ca un dar neobişnuit şi de acolo toată viaţa lui…cu nevastă, casă şi copii, ar fi înflorit pe temelia asta.

„În sistemul nostru de lucru, pietrăria era cea mai cinstită meserie de pe faţa pământului, că se lucra individual. Eu ştiam cât am făcut şi puteam să-mi calculez singur cât o să iau ca bani în fiecare lună“.

Muntele vrăjit

„Lucrez din 58. Aveam 16 ani. Mă lua tata cu el să nu fac năzbâtii pe acasă. Asta nu însemnă că lucram. Mă duceam pe acolo să văd ce înseamnă scule, cum este piatra… mai încercam cu ciocanul…Pe vremea aceea nu se făceau specialităţi. Se făcea piatră cubică, cu care s-au pavat toate străzile din Măcin. Acum orice stradă din Măcin este pavată. Că nu mai este cineva care să le îndrepte, că s-au făcut denivelări, asta-i altceva