Deși pentru mulți pare un termen neinteligibil, taxa de clawback poate fi înțeleasă cu ajutorul unui singur cuvânt: gheară („claw“ în engleză). Actorii principali din sistemul medical - statul, producătorii și comercianții de medicamente - se luptă să pună mâna pe o parte cât mai mare din banii acelor români care contribuie la Fondul Național de Asigurări de Sănătate. Și cum miza este consistentă, taxa de clawback a devenit una dintre cele mai disputate prevederi legislative ale ultimilor trei ani.

Ulciorul fără fund

Statul român are datorii uriașe la furnizorii de medicamente, datorii acumulate în ultimii ani. Una dintre cerințele prioritare ale Fondului Monetar Internațional a fost achitarea acestor datorii (arierate) a căror dimensiune amenință blocarea sistemului medical. În august 2010, statul a alocat 1,9 miliarde de lei pentru plata datoriilor către furnizorii de medicamente, dar, după efectuarea plăților, experții FMI au constatat că valoarea absolută a arieratelor scăzuse cu doar 600 de milioane de lei. Cum de a fost posibil așa ceva? Se pare că farmaciile nu au transmis toate facturile caselor de asigurări de sănătate deoarece știau că fondurile alocate compensării medicamentelor nu erau suficiente. În momentul în care au apărut bani noi, facturile au fost raportate. Și, ca într-o poveste, din ulciorul fără fund au început să răsară neîncetat noi și noi arierate. Această situație a fost declanșată în anul electoral 2008, atunci când ministrul Eugen Nicolaescu a eliminat plafoanele de la farmacii, prin care erau ținute sub control cheltuielile cu medicamentele compensate. Reacția privaților a fost una naturală: vânzări cât mai mari pentru a obține profituri cât mai mari. În România, principalul partener de afaceri al industriei farma este statul, care compensează parțial sau total prețul unui anumit număr de medicamente. Producătorii,