Câţiva elevi mai răsăriţi, selectaţi în prealabil de o comisie venită de la Bucureşti, am fost obligaţi la nişte probe ciudate, al căror sens nu-l înţelegeam. Asta se întâmpla în 1956, în anul al treilea, ultimul, la Liceul Militar din Iaşi, unde ajunsesem nu din chemarea vocaţiei, ci pentru că aici eram hrăniţi şi îmbrăcaţi de stat. Mai simplu spus, silit de situaţia grea de acasă şi din ţară.
Deşi totul trebuia să rămână secret, dovadă că fuseserăm dădăciţi să ne ţinem gura şi să nu discutăm cu colegii despre încercările de neînţeles la care ne supunea comisia, s-a aflat curând, în toată şcoala, că primii clasaţi urmau să ajungă la o şcoală specială a Ministerului de Interne. Să devină spioni sau aşa ceva. N-aveam de gând să fac mulţi pureci în armată, drept care m-am străduit să nu mă clasez între primii. E foarte greu să fii ultimul, când ai fost crescut cu imperativul de a fi mereu primul. E şi mai greu când nu ştii ce urmăresc examinatorii şi care sunt unităţile lor de măsură la ceea ce ţi se dă să faci. Dacă-i spui unui prost să fie un ceas deştept, el te întreabă: cum adică să fiu deştept? Dar şi unui deştept îi vine peste mână să fie un timp prost. Dovadă că prostia şi inteligenţa ţin de naturalul persoanei.
Mi-am zis atunci că soluţia era s-o fac pe băiatul mai greu de cap, dat fiind că ceilalţi competitori, alertaţi de zvonul romantic că pot deveni mari spioni, se întreceau în isteţimi. Şi am reuşit să nu mă număr printre primii trei aleşi din grupa de cinci. Nu eram ultimul clasat la un examen cu sute de candidaţi, dar tot ultimul se chema că eram. Mă bucuram, dar totodată îmi părea şi rău. Nu conta atât dispreţul pe care mi-l arătau făţiş unii colegi, care ar fi dorit să fi fost ei „selectaţi”, cât realitatea că, voit sau nevoit, eu, cel educat să fiu mereu primul, mă pot trezi la un moment dat pe ultimul loc. Ultimul l
