Campania electorală se apropie. Spre deosebire de acum 10-15 ani, politicianul român a învățat că înainte de a începe campania trebuie să vadă ce cere publicul. Deja aici avem o problemă.

În lumea politică românească sunt destule figuri care pozează în experți și-ți spun, cu o mină gravă și o voce profundă, că ei știu exact ce vor alegătorii. Unii (nu dau exemple, că sunt în toate partidele) spun că dacă nu mituiești publicul nu ai nici o șansă. Trebuie să promiți. Să promiți că mărești pensiile, mărești salariile, mărești alocațiile și ajutorul de șomaj, scazi impozitele și reduci taxele. Trebuie să dai cadouri: găleți, galoși sau găluște. Un fel de cumpărare a indulgențelor din timpul Inchiziției – știu că am păcate, dar le plătesc și obțin un certificat de bună purtare. Acești „experți“, specialiști în suta de lei a Elenei Ceaușescu („Nicule, mai dă-le o sută“), nu au altă probă că teoria lor este corectă decât propria lor experiență: în județul lor, în colegiul lor, în comuna lor, au plătit și au câștigat. Dar ce a plătit Victor Ciorbea în 1996 – în fața unei campanii care a mers pe teoria că Ilie Năstase are bani și o parte din ei se va revărsa și asupra bucureștenilor ? Ce a plătit Alianța D.A. în 2004? Ce a plătit C.V. Tudor în 2000, când a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale fără afișe, fără spoturi pe televizor, fără echipe de agitatori, cu doar câteva emisiuni de televiziune bine lucrate?

Teoria „dă și promite“ este o perfectă justificare pentru perpetuarea conflictelor de interese și a corupției la nivel central și local. În campanie te-am plătit, acum lasă-mă să-mi recuperez banii. Și așa avem președinți de consilii județene care semnează cu dreapta că dau bani la firme și iau cu stânga din acele firme dividende și beneficii. Așa am ajuns la primari (unii realeși de două-trei ori) care cumpără orice, prin sistemul licitațiilor p