Oamenii au trăit mereu cu sentimentul a două lumi: o lume a viului, la suprafaţă, sub cer. Alta, subpământeană, a morţilor. Dar poate că mormintele nu sunt doar chilii de sihaştri, unde mortul meditează moroz, aşteptând totala lui înfrăţire cu pământul. Poate că între aceste reşedinţe strâmte şi solitare sunt coridoare, o reţea întreagă de tunele şi de ganguri, ca în peşteri, prin care cei plecaţi comunică între ei. Poate există şi spaţii unde toate pasajele converg în săli mai mari decât catedralele, cu înălţimi nebănuite, pierdute în beznă. Acolo sunt adunări, triste adunări.

Ei sunt meniţi întunericului şi plictisului, dar, poate, cel puţin, au răgazuri, să vorbească, înainte de-a se întoarce în hrube. Dar acum, îmi spuneam – şi nu puteam să nu fim foarte conştienţi, de vreme ce erau atâţia şi atâţia în situaţia asta, tatăl lui Kiki, tatăl Doranei – exista o lume subterană paralelă care nu mai era a morţilor, ci a unor dispăruţi; cine ştie, ei aveau chiar să se întoarcă odată. Ei nu erau mai puţin despărţiţi de noi printr-un fel de barieră de netrecut în ambele sensuri fără autorizaţia unor întregi escadroane de Caroni. O povestire îmi atrase atenţia asupra acestui infern paralel. Aveam un coleg, un anume Furnache. Era sportiv, juca rugbi la Dinamo. Nu ştiu de ce mi-a făcut o asemenea mărturisire primejdioasă, probabil că-l apăsa conştiinţa.

De ce fusese invitat într-o seară de un ofiţer de Securitate la masă, la cantina Ministerului de Interne, chiar în sediul central, în clădirea de arhitectură clasico-fascistoidă unde se găseşte şi azi zisul minister? Cred că Furnache nu-mi spusese totul, nu se ştie din ce pricini îl invitase ofiţerul la cină. În timpul mesei – băuseră ceva mai mult de două beri –, ofiţerul îi spuse, aparent fără legătură cu ce vorbeau până atunci: „În timp ce noi mâncăm şi bem, chiar aici, sub planşeul ăsta, sunt celule de arest