De ce s-a gandit Traian Basescu la necesitatea aparitiei Miscarii Populare nu e niciun secret. Presedintele are nevoie de o majoritate de guvernare si dupa alegerile din 2012, pe care sa poata conta si cu care spera sa-si mai indeplineasca dintre proiecte. PDL a scazut mult in sondaje, deci, teoretic, nu mai poate forma guvernul doar cu un minim ajutor al catorva tradatori de prin alte partide si al UDMR.
In plus, PDL a devenit tot mai indisciplinat si tot mai putin permeabil la solicitarile presedintelui, fie ca este vorba despre chestiuni fundamentale, precum modificarea Constitutiei si regionalizare, fie de chestiuni secundare, precum cosul pensionarului. Presedintele are asadar nevoie de o noua forta care sa inglobeze PDL, dar care sa nu se reduca la PDL, pentru a recastiga si apoi pastra puterea reala dupa 2012.
Solutia ideala ar fi fost sa poate crea un partid nou, cel putin cu aparenta reformista si cu figuri proaspete, pe care sa-l ataseze PDL intr-o alianta politica preelectorala cu care sa mearga in alegeri. Acest cal tanar, inhamat la caruta de dreapta, ar fi putut ceea ce PDL cu siguranta nu mai poate, adica sa mobilizeze electoratul DA, insensibil la mita electorala, care nu se mai regaseste acum in nicio formatiune politica.
Solutia s-a dovedit nefezabila din doua motive. Pe de-o parte nu exista liderii carismatici si puternici care sa construiasca acesta noua forta, iar pe de alta parte PDL nu vrea in ruptul capului sa cedeze prim planul si sa capete concurenta. Si daca aceasta noua forta noua nu exista, cine sa formeze, alaturi de PDL, Miscarea Populara in afara de ONG-uri si fundatii, necesare, dar insuficiente, caci politica se face pana la urma cu partide si politicieni?
Primul vizat este, desigur UNPR, pentru care Miscarea Populara este chiar foarte necesara, daca nu vitala. Fostii independenti ii as
