Citind schimbul de epistole dintre Michel Houellebecq si Bernard – Henri Levy, publicat in “Inamici Publici”, mi-a revenit in minte o tema atat de frecvent intalnita si la noi – prigoana impotriva celor care nu cred. Cei doi autori francezi, pe care mai multe ii despart decat ii apropie, se plang si ei de prostia si rautatea presei din Franta. Din acest punct, toti scarbitii si dezgustatii de calitatea presei romanesti ar trebui sa ia o pauza – e peste tot aproape la fel. Rautatea si prostia au fost impartite in mod egal in lume. Difera usor spoiala conferita de traditie.

Problema lui Houellebecq e virulenta de care da dovada multimea care il “haituieste” pentru lipsa sa de credinta si pentru criticile aduse mai tuturor religiilor. Aproape la fel de mult ii intoarce matele pe dos si prostia si rautatea mai tuturor jurnalelor si ziaristilor – de la Le Monde pana ultima fituica online. Nu o data m-am intrebat ce-i anima pe crestini, de exemplu, sa rupa gatul tuturor celor care, mai frust ori mai sofisticat, isi manifesta scepticismul fata de Dumnezeu.

Vine omul si le spune un lucru de maxim bun simt – nu exista niciun Dumnezeu si, pentru ca oricum ati uitat de El si i-ati abandonat mesajul, incetati macar sa nu va mintiti toata viata de la un capat la altul. Acum, nu asteapta nimeni sa fie ridicat in slavi pentru astfel de iluminari. Dar o cruce si o rugaciune pentru “sufletul pierdut” ar putea face. Ei bine, nu. O sabie ridicata e oricand mai educativa. De aici si pana la ploaia de bolovani ce se abate peste gura celui care a indraznit sa spuna asta, e un drum tot mai scurt. In schimb, vine bunul crestin si, in numele si mai bunului Dumnezeu, te blesteama, te afuriseste, iti canta prohodul si, in general, face tot posibilul sa arzi in ghearele iadului aici pe pamant. Nimeni nu mai are rabdare pana la lumea de apoi.

Si credionciosii, si agnosticii,