Mărturisesc că nu l-am văzut niciodată pe d-l B. Elvin. Dar îl simţeam neobişnuit de apropiat şi, când primeam la redacţie Lettre International, primăvara, vara, toamna şi iarna, aveam naiva convingere că a ales textele gândindu-se anume la mine. Am vrut, de mai multe ori, să-i scriu şi să-i mulţumesc. N-am făcut-o. Din neglijenţă, rutină, din lipsă de timp, ne scuzăm ades, fără să recunoaştem că nu suntem capabili să spunem cuiva, atunci când trebuie, cuvântul bun. Ştiam că este o persoană discretă. Că e un domn. Şi, din cele câteva interviuri acordate după 1990, am aflat că a traversat vremuri atroce şi traumatizante. A consumat în tinereţe experienţa marxistă, rămânându-i să trăiască până în decembrie 1989 comunismul real cu toate aberaţiile lui. A fost o „absenţă angajată“, spunea, care şi-a găsit refugiul printre „paiaţe“, ca secretar literar al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, unde a scos şi Caietele Teatrului Naţional. Săptămâna trecută, d-l Elvin ne-a părăsit. Discret. Fără niciun rating.
Întrebat, într-un interviu acordat Europei Libere, dacă Letrre International reprezintă pentru el „împlinire sau refugiu“, d-l Elvin spune: „Este atât o împlinire, cât şi un refugiu. Împlinire, întrucât îmi dă posibilitatea să citesc unele dintre cele mai bune texte care se scriu la ora aceasta în lume. De altfel, publicaţia noastră, care apare în nouă metropole, a fost socotită de Octavio Paz cel mai select club al valorilor. Iar satisfacţia intelectuală de a alege între mii de pagini, dintre cele mai semnificative scrise astăzi despre ideile care se confruntă, despre starea de lucruri din diverse zone ale planetei sub forma unor eseuri, a unor reportaje, a unor confesiuni, a unor opere de ficţiune, constituie, fără îndoială, un prilej de bucurie. Refugiu, întrucât sunt ţinut deoparte – dat fiind timpul şi energia investite în Letrre Internati