Ştim bine, este, evident, un truism, omul modern are nevoie de evenimente. Simte necesitatea unei intime comuniuni cu semenii săi. Sub o formă sau alta, căci cum se poate explica altfel succesul nebun al televiziunii decât prin această nevoie a omului pentru alţi oameni?

În România, îţi poţi da seama de apropierea sorocului alegerilor şi prin intensitatea cu care aproape fiecare localitate organizează diverse evenimente, cunoscute îndeobşte prin termenii festival / sărbătoare / zilele comunei sau ale oraşului. Festivalul gemului, al florii de tei, al mierii, al cireşelor, vişinelor, caşcavelei, ţuicii, vinului. Parcă toamna intensifică apetitul autorităţilor locale pentru organizarea unor astfel de evenimente şi este o dovadă suplimentară în disputa istorică legată de primordialitatea poporului român în acest areal, căci parcă popoarele sedentar-agricole au o apetenţă mult mai mare pentru serbările câmpeneşti, ale recoltei. Uneori, titulatura pompoasă a serbării are prea puţin a face cu desfăşurarea de facto a evenimentelor, căci găseşti prea puţine cireşe, prea puţine gutui sau mere, însă vei descoperi cu uimire tarabele cu tradiţionalele produse ieftine, chinezeşti (jucării la preţuri aberant de mari), producători ai celebrului colac secuiesc, dar şi ai clătitelor gigantice sau gogoşi.

Noţiunea de kitsch postmodern românesc îşi regăseşte întreaga paletă de expuneri. De nelipsit sunt instalaţiile menite a-i bucura pe copii, de obicei aduse la mâna a doua sau a treia din Germania, abordând preţuri nesimţite, 5 lei 3 minute de învârteală / rotire / răsucire / ameţire. Însă segmentul cel mai uşor de cucerit, cel mai naiv este cel care trăieşte încă în marele continent al copilăriei şi care cunoaşte cel mai bine declinările verbului a vrea (am vrut / vreau / aş vrea / voi vrea). De aceea tarabele cu jucării sunt amplasate la nivelul solului, iar vânzăt