Ce naiba căutăm noi în Europa, în general, nu doar în Schengen?
Îmi pun tot mai des această întrebare, pe măsură ce sunt izbit în moalele capului (gânditor) de veştile ce vin de prin mai toate statele – încă neunite – în care ne-am exportat compatrioţi. Iar ultima chiar că m-a dat gata: doi tembeli născuţi pe planuri mioritice şi ajunşi pe cele ale strămoşilor noştri romani, înarmaţi cu un ciocan greu au decapitat o statuie antică din Roma, de mare valoare, cu intenţia de a preda capul la un centru de recuperare a deşeurilor. De unde ar fi obţinut câţiva euro!
E drept, trebuie să remarcăm progresul - de la furtul cablurilor electrice, al stâlpilor de telegraf sau al indicatoarelor rutiere, practicate în ţară ca un veritabil sport naţional, la maltratarea operelor de artă din străinătate. Ce mă pune serios pe gânduri este nu atât faptul că românii noştri comit infracţiuni peste hotare – orice ţară se confruntă cu un astfel de fenomen, al criminalităţii de import – ci acela că, sistematic în dreptul nostru se înscriu fapte ori penibile, ori oribile. Cele mai josnice tâlhării, cele mai oribile violuri, cele mai degradante furturi poartă semnături româneşti. Asta face că, deşi procentual, nu ocupăm locuri fruntaşe în clasamentele pe naţiuni, efectele să fie dintre cele mai zgomotoase. Până şi ţiganii români – adică plecaţi de la noi – sunt consideraţi cei mai periculoşi sau mai deranjanţi, peste tot pe unde ajung, deşi alte ţări din zonă au exportat contingente mai masive decât al nostru.
Aproape nici una dintre performanţele pozitive ale românilor (exclud din acest capitol politica) nu mai reuşeşte să aibă vreun ecou în faţa avalanşei de mizerii de tot felul. Ştiu, este un fenomen obiectiv că astfel de transferuri de populaţie au ca origine, cu precădere, zona de jos a societăţii - lumpenii şi dezrădăcinaţii – dar stau şi mă întreb dacă aceasta este ca
