După turul de forţă de pe scena Naţiunilor Unite, unde a cerut lumii recunoaşterea Palestinei ca stat membru cu drepturi depline, Mahmoud Abbas a fost primit ca un erou de palestinienii din Cisiordania: „M-am dus la ONU purtând mesajul vostru, să exprim nevoia voastră pentru un stat independent. Întreaga lume a primit cererea noastră cu respect şi apreciere. Suntem puternici, aşa că ţineţi capul sus, sunteţi palestinieni“, au fost primele sale cuvinte rostite în uralele mulţimilor entuziaste. Nimic nu a putut opri demersul palestinian: nici oferta, din ultimul moment, a Franţei, nici promisiunea oficialilor israelieni de a se întoarce la masa negocierilor, nici ameninţările Washingtonului.

În discursul său, Obama a avertizat că pacea nu poate veni printr-o simplă declaraţie a Naţiunilor Unite, ci important este ca „israelienii şi palestinienii să ajungă la un acord pe aspectele care îi separă: frontiere, securitate, refugiaţi şi statutul Ierusalimului“. În acest context, este foarte probabil ca SUA să blocheze proiectul palestinian în Consiliul de Securitate, prin exercitarea dreptului său de veto. Generic, atât Israelul, cât şi Statele Unite se opun declarării unilaterale a statalităţii palestiniene, un demers care contravine spiritului Acordurilor de la Oslo (1993), document considerat drept certificatul de naştere al „procesului de pace“. Un principiu a guvernat de atunci interacţiunile dintre cele două părţi: proclamarea unui stat palestinian suveran şi independent va fi rezultatul negocierii dintre palestinieni şi israelieni. Nu o consecinţă a hotărârilor adoptate de Naţiunile Unite.

Ce se schimbă la firul ierbii?

Decizia preşedintelui Mahmoud Abbas de a merge până la capăt s-a născut din frustrarea acumulată, în ultimii ani, faţă de incapacitatea Administraţiei Obama de a influenţa decisiv comportamentul Israelului în privinţa extinderii aşe