După ce, în comentariile la primele două episoade dedicate Catedralei Mântuirii Neamului, mi s-au administrat, din partea oponenţilor puri şi duri ai proiectului, cîteva replici năucitoare (c-aş fi iudă, ipocrit, chiar mincinos, Faust fără suflet sau doar o glumă bună, plătit de Patriarhie per articol etc.) aş vrea totuşi să revin şi, asemeni lui Sailor în Suflet sălbatic, să mă ridic, să-mi scutur geaca de praf şi să le spun comentatorilor mei articulaţi şi insistenţi: Băieţi, mi-aţi dat o lecţie de viaţă!

Asigurîndu-i pe Umorist, Closed, Radu Popescu, Andreea ş.a. că, cel puţin pentru o vreme de acum încolo, voi abandona subiectul, aş vrea să-mi respect promisiunea de a discuta (contra)argumentele de principiu în chestiunea Catedralei, aspectele mai tehnice, financiar-fiscale, aparent neinteresante pentru majoritatea interlocutorilor, incluzîndu-le în argumentaţia de principiu. Aşadar, în ordinea în care, în mare, sînt expuse şi de opozanţii proiectului.

1. Obiecţia oportunităţii. Este rezumabilă în propoziţia „Acum nu e momentul!”. E criză, statul, în calitate de co-finanţator, are alte priorităţi, iar societatea, îndurînd măsurile de austeritate, nu poate admite cu inima împăcată aceste cheltuieli fără impact economic şi social imediat (ori chiar pe termen lung). Sînt utilizate două argumente în susţinerea obiecţiei: a) Sînt prea mulţi bani, inclusiv ai statului, cheltuiţi pe acest proiect, nu doar ca valoare absolută, ci şi relativă la banii cheltuiţi în scopuri sociale de către BOR. b) Nu putem accepta, într-o Românie în care se închid şcoli şi spitale, ca o asemenea sumă să fie alocată unui obiectiv de al cărui folos spiritual se îndoiesc mulţi dintre plătitorii de taxe. În privinţa primului argument, trebuie să admitem, mai întîi, noi, credincioşii, că dacă punem în balanţă sumele comunicate chiar de Patriarhie ca fiind alocabile constucţiei Ca