Nu fac parte neapărat din rândul celor care cred că manualele de literatură româ­nă ar putea să stimuleze în rândul elevilor mai ales „plăcerea lecturii“ şi „creativitatea“ (deziderate altminteri cât se poate de dezirabile). Mai întâi, nu sunt sigur că acea „plăcere“ poate fi stimulată în primul rând de literatura română per se. Marea majoritate a celor care încă mai citesc plezirist, inclusiv după liceu sau facultate (nu mă refer aici, desigur, la cititorii profesionişti… ), citesc îndeosebi literatură străină, potrivit măsurătorilor statistice. Prin urmare – îmi spun –, dacă plăcerea lecturii ar putea fi cu adevărat stimulată, asta s-ar produce mai degrabă pornind de la orele de literatură universală.

Dar poate oare şcoala să stimuleze cu adevărat plăcerea (eventual creativă) a cititului, sau plăcerea, dacă există, are mai ales un caracter extraşcolar, liber ales, nu impus? Experienţa pare să ne indice a doua variantă. Şi atunci apare inevitabil întrebarea: la ce bun să mai studiezi, ca elev, Literatura, fie ea română sau universală? Pentru raţiuni hedonist-estetice (complet „neprofitabile“) sau patrimoniale, naţional-identitare, ca acum 20 sau 100 de ani? Dacă ar fi vorba numai despre stimularea plăcerii lecturii, nu prea văd rostul atâtor ore pe săptămână, finalizate (eventual) cu un bacalaureat traumatizant. Poate doar în cadrul unor licee vocaţionale. Oricum, la angajarea pe piaţa muncii nu te întreabă nimeni, proaspăt absolvent, dacă eşti capabil să dizertezi despre Nichita Stănescu sau Baltagul. Pe de altă parte, dacă studiul literaturii în şcoală ar avea „la baz㓠doar raţiuni patrimoniale, ar trebui să ne întrebăm dacă literatura „naţional㓠mai poate juca, în paradigma globalizării, rolul pe care l-a avut până în 1989.

Dar – ne putem din nou întreba - cu literatura universală ce facem? O predăm tot pentru stimularea „plăcerii lecturii“ (caz