Lumea e în prezent cu-prinsă de o epidemie de diabet. Un studiu cuprinzător realizat recent de Majid Ezzati şi colegi de-ai săi de la Imperial College din Londra şi Universitatea Harvard estimează că numărul adulţilor care suferă de diabetul de tip 2 a crescut de la 153 de milioane în anul 1980 la 347 de milioane în 2008. Numărul ar putea fi în prezent de 370 de milioane.

Toate regiunile lumii sunt afectate, deşi ritmul cel mai rapid de creştere se observă în Oceania, iar cel mai lent în Asia de Est. La nivel global, diabetul de tip 2 a crescut proporţional cu nivelul ridicat de obezitate.

Nu e nimic surprinzător - o creştere a grăsimii corporale şi o descreştere a activităţii fizice sunt cauze directe ale diabetului de tip 2 (altfel decât în cazul celui de tip 1). De fapt, multe dintre efectele obezităţii şi ale inactivităţii fizice sunt intermediate de diabet.

Iar efectele sunt îngrijorătoare.

În multe ţări, diabetul este deja cauza principală a insuficienţei renale, orbirii şi amputaţiilor de membre inferioare şi o cauză majoră a infarc-turilor şi accidentelor vasculare.

În ciuda acestor date, supravegherea diabetului rămâne oarecum subdezvoltată peste tot în lume, chiar şi în ţările bogate. Supravegherea sănătăţii publice reprezintă „colectarea, analiza, interpretarea şi diseminarea continuă, sistematică a informaţiilor de sănătate în scopul prevenirii şi controlării bolilor" - mai pe scurt, informaţie pentru acţiune.

Nimic din această definiţie nu limitează supravegherea la bolile transmisibile, şi totuşi în practică aşa s-a întâmplat. Motivele nu sunt greu de identificat. Epidemiile de boli contagioase apar în câteva zile sau săptămâni (luni cel mult); pericolul e „clar şi prezent"; prevenirea şi controlul necesită în general o intervenţie a statului - carantina victimelor, gă-sirea şi imunizarea contactelor, ori elimi