Rachete, roboţi şi submarine atomice nu produce chiar orice ţară. Cercetarea proprie, pentru a conduce la asemenea rezultate, presupune o civilizaţie, un întreg sistem în care competenţa ştiinţifică uneori nici nu este determinantă. În lipsa acestora, importul sau pilotajul din partea unui agent extern este uneori suficient pentru a atinge rezultatul scontat. În cultură însă, lucrurile au părut să stea frecvent invers. A face literatură de performanţă pare a veni dintr-o disponibilitate naturală a fiecărei naţiuni. Un romancier bun nu are nevoie de radiotelescop, de navetă spaţială sau de accelerator de particule.

Iar un poet genial este chiar mai nepretenţios: uneori îi este suficientă o cămaşă de forţă, de-o tehnologie joasă, la-ndemâna oricărei culturi naţionale. În performanţa literară, investiţia societăţii poate fi minimă, nulă sau chiar negativă, iar randamentul poate să întreacă uneori orice aşteptări. Cu cât sunt mai prinşi (la propriu şi la figurat) în magma culturii naţionale, cu atât scriitorii par a fi mai preţuiţi, studiaţi, perpetuaţi. Ei vorbesc în limba locului şi-n spiritul timpului. Interdependenţa şi schimbul permanent pe care le presupune cercetarea ştiinţifică par să nu se regăsească în cultura literară, unde cel mai grav lucru este să nu fi înţeles de „ai tăi“. Din acest motiv, scriitorii devin adesea victimele momentului: operele lor sunt idiomatice, riscă să fie datate, închise, netransmisibile şi netraductibile în esenţa lor. Iar atunci se închistează într-o bulă daurită, cu relevanţă pur locală. Folclorul autohton are chiar o formulă pentru a snoba alteritatea şi a consacra refuzul celuilalt: a jindui la fructele din grădina vecinului, cele care doar pentru că sunt alături par mai mari, mai coapte, mai gustoase.

Tipic românesc, proverbul condamnă năzuinţa, aventura, riscul şi recomandă consumul „fructelor“ proprii, rămânerea