Acest om, de o eleganţă rară şi cu o mare aversiune pentru exhibiţionisme, s-a întîmplat să moară cot la cot (cronologic vorbind, a luat doar un mic avans) cu Johnny Răducanu – drept care trecerea sa dincolo s-a consumat cu discreţia ce i-a însoţit şi ultimele decenii de viaţă. Alăturarea sa cu muzicianul cred că l-ar fi distrat enorm; pentru că personajul în discuţie avea un apetit enorm pentru paradoxurile hazoase, iar rîsul său – similar prin vioiciune cu cel al copiilor care înţeleg o poantă din lumea adulţilor şi se simt bine prin chiar acest lucru – ar fi fost încurajat de faptul că soarta (a sa şi a lui J.R.) le-a jucat aşa o festă. Mă refer aici la scriitorul B. Elvin, directorul revistei Lettre internationale, ediţia română, care s-a stins din viaţă, la o foarte tînără vîrstă a minţii, săptămîna trecută.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? După ce-a scris, în anii ’50, despre Anatole France, Camil Petrescu, Caragiale ş.a., iată-mi-l ajuns, în anii ’60, secretar literar la Teatrul de Comedie şi mai apoi la Teatrul Naţional din Bucureşti. Păstra 1001 de poveşti din lumea artiştilor, plus cîteva despre familia Ceauşescu (o să vi le spun altădată), cu care se întretăiase în teatru, la propriu, de vreo trei ori. În primii ani ’90, dl Augustin Buzura i-a încredinţat realizarea unei ediţii româneşti a revistei Lettre internationale. B. Elvin găsea/negocia/alegea atît textele străine care erau traduse, cît şi textele alor noştri. Cum Dumnezeu făcea, cum le bibilea şi cum le punea unul lîngă altul, numai el ştia. A luat astfel naştere poate cea mai bună şi mai cosmopolită revistă apărută la noi în ultimele două decade – chit că e una cu un format ce sperie bibliotecile. B. Elvin avea î