Marian ar putea fi, după orice standarde, un bărbat atrăgător: e înalt şi suplu, muşchii braţelor sunt frumos conturaţi, are trăsături delicate, buze pline, ochii albaştri şi mari. Ar face orice pentru iubita lui, o tânără de 22 de ani care îi scrie, pe zeci de pagini, cât de mult îl iubeşte. Din gesturile sale masculine răzbate însă o senzualitate fragilă şi discordantă, care îi trădează camuflajul.
„Mă simt pustie ca un deşert, singură pe lume, fără tine, dragostea mea!“, mărturiseşte O.R., iubita lui Marian, într-una dintre cele zece pagini ale scrisorii răsfirate în faţa mea, pe patul metalic. Literele sînt pe alocuri înghesuite nervos spre capătul paginii, alteori desenate rotund, cu atenţie, ca şi cum fiecare cuvînt ar fi fost ales cu grijă. „Atunci cînd eşti lîngă mine, doar tu eşti lumea mea: o lume minunată, fascinantă, în care aerul pe care îl inspir are aromă de dragoste. Aroma ta. (…) Eu ţi-am dat cheia sufletului meu, îmi dai şi tu un loc în fiinţa ta? Promit solemn că voi fi un musafir cuminte şi tăcut, voi avea mare grijă de fiecare colţişor din inima ta, voi îngriji fiecare gînd de-al tău, ca pe o floare nepreţuită.“
Marian ţine în mîini teancul de scrisori primite de la iubita lui în mai puţin de două luni. Le împrăştie pe jos şi alege cîte o pagină pe care mi-o întinde: aproape că ştie conţinutul lor pe de rost. La gît, poartă, „cheia sufletului“ – legată cu aţă – pe care a primit-o cadou de la prietena lui. Pe O.R. o vede însă doar cîteva momente pe zi, la geam, printre gratii, cînd e scos la plimbare.
Numele real al lui Marian este Maria Huţanu, are 28 de ani, doi copii, şi este închisă pentru omor la Penitenciarul de femei Tîrgşor. Cînd facem cunoştinţă, îmi cere să îi vorbesc ca unui bărbat, aşa cum i se adresează toate colegele ei. Stă într-o cameră de 17 persoane, în care toate obiectele deţinutelor sînt îndesate pe sub p