- ce-am avut și ce-am pierdut -

Tranziţia de la socialism la modelul democraţiei liberale nu a fost un proces politic lipsit de dificultate. Observatori, cercetători şi decidenţi politici conveneau, la începutul anilor ’90, că, dacă o întreagă literatură a fost consacrată consolidării socialismului, pentru destrămarea lui şi înlocuirea cu modelul alternativ, capitalist, de dezvoltare nu existau prescripţii clare. Cum să pui bazele unui model de dezvoltare capitalist, fără capitalişti? Cum să accelerezi reforme economice şi să menţii în acelaşi timp pacea socială? Avantajul celorlalte foste state comuniste faţă de România era că acestea au realizat o serie de reforme în domeniul economic înainte ca Mihail Gorbaciov să îşi facă cunoscute principiile de glasnost şi perestroika. Aderarea României la Uniunea Europeană şi modul în care aceasta din urmă a influenţat politica românească nu pot fi disociate de contextul anilor ’90, de nevoia de a formula noi proiecte de dezvoltare politică, economică şi socială. Aşa cum sublinia profesorul Daniel Barbu, criteriile de aderare la UE şi la alte organizaţii internaţionale s-au substituit nevoii interne de a reflecta asupra instrumentelor de politică publică prin care tranziţia şi consolidarea economică şi politică să fie realizate.

Pentru UE, procesul de extindere către ţările din Est a fost fără precedent, din cel puţin două motive. Primul ţinea de diferenţele structurale dintre ţările candidate şi statele membre. Cel de-al doilea priveşte caracterul evolutiv al UE, mai precis extinderea acquis-ului comunitar, al cărui număr de pagini de legislaţie ajunge să se dubleze, faţă de momentul aderării fostelor state membre.

Misiunea de a încuraja, stimula şi evalua progresele României a revenit Comisiei Europene, sub controlul statelor membre. Condiţionalitatea formulată în cadrul Consiliului European de la Cop