(Apărut în Dilema veche, nr. 496, 13-19 sep. 2002, la tema "VVVVITEZAAAAA")
Nu am încredere în viteză. Poate şi din cauza moştenirii mele bănăţene, prezenţa de spirit şi promptitudinea reacţiilor nu mă prea dau afară din casă. M-am căit întotdeauna de tot ce am făcut în pripă, de fiecare pagină pe care-am dat-o la tipar fără s-o revăd, de orice decizie pusă în aplicare pe loc. Citesc încet şi scriu încet, aproape incredibil de încet. Rareori am scris mai mult de două pagini deodată. Şterg foarte puţin din ce scriu tocmai fiindcă, migălind la buclele şi buclişoarele literelor, am destul timp să reflectez la ce fac. Şi totuşi, a existat un moment în care am încercat să schimb macazul vieţii mele domoale şi "s-o bag în viteză", întîmple-se ce s-o-ntîmpla. Tentativa mea de a deveni, măcar în anumite privinţe, un Speedy Gonzales a fost contemporană cu aselenizarea şi s-a soldat cu construirea unui tahistoscop.
Nu a fost primul obiect pe care am încercat să-l construiesc în acea vreme. Am făcut mai multe, rămase în diferite stadii de execuţie. Îmi amintesc acum o farfurie zburătoare de carton, în interiorul căreia trebuiau să încapă două baloane umplute cu gaz de la ţeava aragazului. Farfuria trebuia să se-nalţe pe cerul serii şi să pară reală, mai ales că era şi luminată de un beculeţ alimentat de-o mică baterie. A doua zi după lansare aveam să citesc în ziare relatările martorilor oculari care ar fi jurat că au văzut deasupra Bucureştiului un OZN adevărat! Totul a rămas însă în faza de proiect. Am dus apoi, aproape pînă la capăt, o altă ispravă: o navă pe pernă de aer, tot de carton (de fapt, din foaie de bloc de desen), ce ar fi trebuit pusă-n mişcare de un motoraş cu elice. Cum de motoraş n-am avut bani, am plimbat o vreme nava cu mîna, zilnic, în sus şi-n jos, ca pe un fier de călcat, pe lada de la studio. Apoi, am inventat un perpetuum mobile: o elice
