Mă aştepta un interviu pentru Secolul 20, cu omul care aproape că se confunda cu jazzul românesc. Era pe la jumătatea anilor ’90. Îmi concepusem dinainte întrebările, studiasem atent alte interviuri pe care le dăduse şi tot ce mai apăruse în presă. Fiindcă nu prea mă pricepeam la muzică, eram destul de îngrijorat că m-aş putea face de rîs, chiar dacă nu muzica era subiectul principal, ci Bucureştiul, cu atmosfera şi fostele sale localuri fermecătoare.

Am stabilit întîlnirea în faţa primăriei de pe Banu Manta. Am plecat din timp, ca să nu cumva să întîrzii, cum aveam obiceiul. Fatalitatea a făcut însă ca, pe drum, un cauciuc al maşinii să mi se spargă. Disperat, am încercat să schimb singur roata pînă cînd, cu ochii pe ceas, am realizat că-mi va lua prea mult timp. M-am hotărît să iau un taxi, pe care am reuşit să-l prind după alte cîteva minute bune scurse. În cele din urmă, am ajuns la primărie cu o întîrziere de vreun sfert de oră. Johnny Răducanu mă aştepta aşezat pur şi simplu pe bordură. M-am prezentat cerîndu-mi scuze pentru întîrziere. Speram în acelaşi timp să nu-mi întindă mîna, fiindcă ale mele era murdare de la cauciucul pe care voisem să-l schimb şi le ţineam ascunse la spate, ca pe ceva ruşinos. S-a uitat la mine mustrător. Mi-a reproşat că l-am făcut să aştepte, om în vîrstă, fiind el. Grozav de încurcat, m-am apucat să-i explic că mi se întîmplase un mic incident şi m-am hotărît chiar să scot la iveală mîinile cele negre, pentru a da mai mare greutate scuzelor. Mi-a tăiat-o însă scurt, aşa cum meritam: „Nu mă interesează lucrurile astea. Trebuia să fii aici la fix. Să ştii că mi-ai fost recomandat drept un băiat serios, altfel nu stăteam“.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Întîlnirea părea să se transforme într-un adevărat dezastru. Vasăzică, după ce că reuşisem performanţa de