Una dintre scenele cele mai puternice ale Procesului de la Nürnberg, filmul lui Stanley Kramer – să tot aibă 50 şi ceva de ani –, este aceea cînd avocatul apărării, avocatul fostului ministru nazist de justiţie, începe să-i chinuie pe martorii acuzării, victime ale legilor rasiste, cu o serie de întrebări tip Gestapo, încercînd să le dovedească instabilitatea mintală şi deci incapacitatea lor de a fi martori valabili. Maximilian Schell (cinefil bătrîn, îmi place să numesc actorii extraordinari cu numele lor, nu cu cele din scenariu...) se dezlănţuie într-un crescendo sălbatic, martorii – Judy Garland şi Montgomery Clift – sînt incapabili să-i facă faţă, terorizaţi de violenţa interogatoriului, pînă cînd, deodată, din boxa sa, Burt Lancaster, însuşi fostul legiuitor hitlerist, se ridică în picioare şi îi strigă avocatului său: „Iar începeţi?“. În cinemateca personală de sub frunte, duc această scenă de o viaţă şi, mai ales după ’90, constat că ea a căpătat o autonomie aproape spontană.

Ea mi-a reapărut instantaneu, citindu-l pe Sever Voinescu în Dilema veche din 15 septembrie (ziua deschiderii şcolilor... ce bizar, ce coincidenţă!). În articolul său „Anticomunişti şi anti-anticomunişti“, scria aşa:

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români„Cred că a fi anticomunist este ceva de bun-simţ, ca un fel de regulă de minimă igienă a cetăţeanului – să fii anticomunist mi se pare că provine din acelaşi set de reguli cu cele pe care copiii le învaţă de la părinţi în primii ani de viaţă conştientă: să se spele pe mîini înainte de masă şi pe dinţi dimineaţa şi seara cel puţin, să se îmbrace în haine curate, să nu mănînce de pe jos etc.“ M-am oprit. Cum?

Dacă anticomunismul provine din setul de reguli pe care părinţii le transmit copiilor, dacă a te forma