Zâmbea discret, vorbea clar, răspicat şi credea în forţa ei de a lupta cu boala. Şi în puterea de a merge mai departe. O zi şi încă o zi. Şi timpul trecea şi noi credeam că totul va fi bine şi că boala care s-a agăţat de ea a lăsat-o naibii în pace!

A refuzat să creadă că trupul său poate fi sfârtecat de o maladie fără de leac. Nu îi plăcea să se caine şi niciodată nu a crezut că finalul va veni prea curând. Demnă şi optimistă. Enorm de demnă şi de optimistă! O tărie de caracter cum rar mai există pe această lume. O lume cumplit de aberantă şi de prostească!

Ea, ziarista perfecţionistă. Obiectivă. Corectă. Intransigenta. Sensibilă. Săritoare. Calculată. Inţelegătoare şi răbdătoare. Toate acestea însumate au reprezentat ceea ce eu am numit-o simplu - CEZARA. Mutilată fizic de o boală cruntă, ea, Cezara, a rămas mereu femeia, colega, prietena care avea un zâmbet larg chiar dacă se afla în faţa tastaturii, a microfonului, a camerelor de luat vederi... dar şi din lanul de flori de nu-mă-uita. Acelaşi zâmbet larg, natural şi sincer!

Acum ne trimite un ultim zâmbet! Nu din faţa agendei pline de notiţe, nici de la tastatură sau de la microfon, ori dintr-un lan de flori albastre, ci de acolo de sus, de unde ne poate vedea pe toţi - buni, răi, egoişti, afurisiţi, slabi, puternici, frumoşi sau urâţi....

Şi cu siguranţă, ea ne va zâmbi la fel de discret! Şi ne va vorbi clar şi răspicat cu o dicţie perfectă! Şi noi vom crede că, acum, după atâta suferinţă, boala a lăsat-o într-adevăr naibii în pace! Şi ea a rămas aceeaşi perfecţionistă. Obiectivă. Corectă. Intransigentă. Sensibilă. Săritoare. Calculată. Inţelegătoare şi răbdătoare. Aceeaşi - CEZARA!

Adio, buna noastră colegă!

Ne-a părăsit Cezara Duță, simbolul perfecționismului jurnalistic