Naţiunea a fost o formă politică foarte generoasă. Ea a îngăduit amenajări democratice, dar şi totalitare. S-a extins din Europa în restul lumii. Uneori a fost definită etnic, alteori – civic. A produs ficţiuni şi mitologii, care i-au creat de pildă origini premoderne, deşi este, prin excelenţă, o formă modernă. De mai multe decenii, naţiunea e pusă sub semnul întrebării. Totul a început pe Vechiul Continent, iar din contestare s-a născut o formă nouă, Uniunea Europeană.

Spre deosebire de naţiune, Uniunea trezeşte, în ultimele decenii, încredere. De la şase membri fondatori, Europa reuneşte acum 27 de state. Nu puţine sînt cele care vor să i se alăture şi de-acum încolo. De fapt, extinderea a devenit o dimensiune politică. Ea nu exista pînă acum decît în cazul imperiilor. Odată cu UE, extinderea e cerută, nu impusă. Logica democratică e singura acceptată în sînul noii forme politice. {i atunci cînd trece prin crize, cum se întîmplă acum, Uniunea rămîne atrăgătoare. Criza pare să fie doar una de creştere. Asta e, de fapt, noua mitologie politică în circulaţie la scară europeană. Statutul UE e totuşi curios. Uniunea are instituţii şi birocraţie, dar conturul său politic a rămas imprecis şi contradictoriu. Comisia pare să fie un executiv, dar care are cîte un membru din fiecare stat. Parlamentul reprezintă peste 550 de milioane de cetăţeni, dar are o forţă politică incomparabil mai mică decît cea a unui legislativ din statele membre. Consiliul e văzut de unii ca un simplu obstacol în calea Comisiei, iar de alţii ca o doua cameră.

Pe scurt, o formă veche şi articulată politic a devenit suspectă, iar o formă nouă şi incertă politic, dar foarte articulată birocratic e căutată şi dorită. {tiam toate astea în clipa în care am fost ales deputat european. Lecturile şi frecventarea lucrurilor moderne – cum ar fi spus Machiavelli – mă îndreptaseră deja în această