Greu de crezut, dar au trecut cinci ani de la plecarea dintre noi a celui care a fost conştiinţa vie a spiritului democratic românesc, ilustrul intelectual critic Virgil Ierunca.

Gânditor de superbă ţinută morală, Ierunca a fost un spirit tânăr şi liber, care a refuzat să-şi abjure ideile de dragul diverselor avantaje conformiste. La ce bun presupusa puritate a scopurilor dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre, s-a întrebat Camus, unul dintre autorii favoriţi ai lui Ierunca, si ne-a învăţat şi pe noi să ne întrebăm. Abia după suprimarea Primăverii de la Praga, un Jean-Paul Sartre ajungea la o concluzie similară scriind că “scopul nu este altceva decât recapitularea miloacelor utilizate pentru realizarea lui". Virgil Ierunca a ştiut acest lucru încă de la sfârşitul anilor 40, când atâţia intelectuali, militanţi comunişti ori "tovarăşi de drum", cântau osanale lui Stalin şi justificau procesele spectacol comuniste. Virgil Ierunca i-a dispreţuit pe drept motiv pe cei pe care Lenin i-a numit cândva "idioţii utili". Una din cărţile sale preferate a rămas, până la sfârşitul vieţii, "Gândirea captivă" de Czesław Miłosz, o radiografie a seducţiei exercitate de "Noua Credinţă", deci de comunism, asupra atâtor intelectuali.

Chestiunea relaţiei dintre ideologie şi teroare este cât se poate de actuală, iar în ce priveşte destinul României în secolului douăzeci, mai cu seamă după 1945, este încă departe de a fi fost scrutată cum s-ar cuveni. Cei care se proclamă azi adversarii "neointerbelicului" nu au în vedere doar radicalismul mistic al unui Nae Ionescu, ci, mai ales, lovinescianismul, spiritul deopotrivă antifascist şi anticomunist. Pentru mine, acţiunea intelectuală purtată timp de decenii de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cel mai onest şi demn cuplu al culturii româneşti din