Nu există manual de pedagogie sau articol despre educaţia copilului care să nu vorbească despre efectele benefice pe care le au, în viaţa celor mici, poveştile ascultate sau citite de ei înşişi: feţi-frumoşi buni, drepţi, curajoşi, ilene cosînzene frumoase, harnice şi virtuoase, balauri răi şi spîni făţarnici, zîne care intervin la momentul oportun şi babe isteţe. Discutăm cu copiii noştri despre personajele pozitive şi cele negative, despre dreptate, adevăr, vitejie, prietenie, loialitate, iubire, toate regăsite din plin în basmele lor, descrise limpede doar în alb şi negru.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Mă gîndesc, însă, că renunţăm prea uşor la acest ritual, al poveştilor citite împreună, tocmai atunci cînd copiii noştri ajung la vîrsta cînd istoriile care îi atrag nu mai sînt aşa de simple: romanele adolescenţei şi, mai apoi, ale tinereţii lor nu mai au personaje uşor de încadrat în lupta dintre bine şi rău, faptele lor nu mai pot fi judecate în alb şi negru, ceea ce pare a fi intenţie bună se poate termina prost, iar gesturile malefice pot fi cîntărite laolaltă cu circumstanţele lor atenuante. (Şi îmi vine în minte una dintre primele cărţi care pot face tranziţia între basme, unde linia dintre bine şi rău e bine marcată, şi cărţile „mature“: Micul Prinţ. O carte în jurul căreia orice discuţie care împarte oamenii în buni şi răi e inutilă. Căci cine poate spune dacă regele, beţivul, lampagiul, omul de ştiinţă sau chiar şarpele sînt personaje negative? Dincolo de vanitate, viciu, obsesie, în Micul Prinţ e vorba mai ales despre inocenţa pierdută, despre iubire necondiţionată, prietenie, singurătate, compasiune, întrebări fără răspuns, ascultare etc. Teme care nu pot fi „rezolvate“ prin sentinţe tăioase, judecăţi tranşante.)
Romanele adolescenţei sînt cele care îi aduc pe cititorii lor mai aproa
