Domniţa Ştefănescu a avut buna idee de a-i cere lui Nicolae Manolescu să-şi adune într-o carte – Poveşti pentru oameni mari – la editura Maşina de scris, o seamă de proze, juvenile, mature şi de senectute, plus notaţii de jurnal făcute de-a lungul anilor. Mai precis, din 1970 pînă azi. A rezultat un volum sprinţar, de ataşantă alintare, jubilaţie evocativă şi pitoresc psihologic. O carte fermecătoare prin inocenta, deloc supărătoarea egocentrare cu fibră narcisiacă a eului care (se) povesteşte cu molipsitoare efervescenţă.

Înhămat mai bine de-o jumătate de veac la carul scriitorimii autohtone, dar şi statornic lector al marii proze de pretutindeni, Criticul se livrează voluptuos, chit că în joacă, ficţiunii, misterului, atmosferei umbroase şi aluzivului subţire încercănat. Dar mai cu seamă scrierii de sine: paginile de jurnal sînt realmente o sărbătoare. Ba chiar îşi luminează cotloanele livreşti ale vieţii cu o patimă ludică adeseori deconcertantă.

Mărturisesc fără fasoane: în ultimii ani am fost atras irepresibil de nesaţiul autonarativ al lui Nicolae Manolescu, din cărţi, editoriale, interviuri. L-am admirat necondiţionat. I-am taxat fără cruţare tacticile neconforme maximalismului (meu) etic, dar specifice politichiei literare, însă... îi iert orice. Din cît m-au revoltat unele incredibile absenţe (dar mai cu seamă cîteva stupefiante, tranzacţionale prezenţe) din Istorie şi am subscris la mare parte din valurile de obiecţii şi corecţii exfoliate de-a lungul receptării ei critice, dintr-atît statura Criticului Literar şi-a rotunjit seducător biografia învingătoare, forţa verdictului, inspiraţia şi respiraţia, şarmul demonstraţiilor, alintul introspectiv şi seninătatea retrospectivă.

Săgetătorul Nicolae Manolescu a fost şi rămîne un cuceritor. Sigur, mi se va spune că evocările sînt la modă şi că Marele Sprijin al optzecismului ţine şi acum s