Nu m-a indignat reclama cu fluturele. Nici pentru că e copiată şi nici pentru că te face să plângi pentru un telefon mobil.
Nici nu m-a impresionat peste măsură: tuşele sunt cam îngroşate pentru gustul meu. Un declic s-a produs însă, pentru că în ciuda a toate de mai sus (ni se vând convorbiri telefonice cu lacrimi furate, ambalate într-un dramatic aproape vulgar), e adevărat ceea ce spune şi cam doare: de prea multe ori uităm.
Asta e mesajul pe care l-am reţinut eu. Nu e unul nou, nu are miros de epifanie, ci constituie mai degrabă un reminder emoţional. La fel ca refrenul unei melodii proaste sau ca replica dintr-un serial poliţist de pe AXN.
Cinism
Spuneam mai demult: nu mai îţi iei poezia din cărţi, ci din statusurile de pe Twitter sau panourile din intersecţie. Ideile vin din interviuri cu staruri rock, întrebările se nasc din tabloide.
Aşa văd eu urmaşii postmoderniştilor: liberi să deconstruiască orice, suficient de cinici încât să dea la o parte întregul care li se vinde.
Apropo de asta, Jason Schwartzman spunea într-un interviu: „Probably it’s also a generational thing, but I don’t really crave—I don’t need an artist to be amazing all the time, or I don’t even need an entire song to be good. Honestly, I think this emphasis on everything having to be really good all the time—it’s just not interesting to me”.
Mai spune: „I don’t care. I just need, like, one great sentence, one great melody”.
(La nivel ironic, cam la asta s-a redus interviul lui de mai multe pagini, pentru unul din cititori: la un citat pe care, până la urmă, putea să îl spună oricine altcineva).
Originalul pierdut
Tot la capitolul ce mai mi-a atras atenţia în legătură cu subiectul despre care scriu, într-un film foarte frumos, ajungi la întrebarea: “Fără cópii, câţi am ajunge să stăm faţă în faţă cu originalul?”.
Valabilă nu doar pent
