Cursdeguvernare.ro au deschis tema migraţiei şi imigraţiei. Au un material cu sociologi care văd posibile scenarii inclusiv cu deschiderea graniţelor României, deocamdată extrem de exigentă cu cei care vin din spaţiul non-UE. Mi-au cerut şi mie un text despre migraţia românească. Îl reproduc şi aici:

E adevărat, au plecat oameni foarte destoinici afară, oameni calificaţi sau oameni tineri extrem de determinaţi. Mulţi dintre ei au plecat fără să fie nevoie. Ştiu supercalificaţi în IT de exemplu care lucrează în România şi se simt foarte bine – nu au avut nevoie de trauma adaptării la societatea străină nu întotdeauna atît de civilizată pe cît ne spune despre Vest the romanian dream.

Banii trimişi de “căpşunari” s-au împuţinat vizibil de la acel maximum din 2007, mulţi se întorc definitiv acasă (mai ales în mediul rural). Plecarea nu mai e acum aventură, ci e o soluţie raţională – se pleacă pe categorii profesionale (exodul medicilor, de exemplu, complet ignoraţi şi umiliţi în perioada de criză). Există însă un discurs al plecării disperate care datează din 1990. Sila de România, neadaptarea, determină plecări isterice care nu asigură neapărat o viaţă mai bună dincolo. Mulţi pleacă doar ca să îndure umilinţe pe care le îndurau şi aici – măcar acolo sînt feriţi de gura lumii.

“Exodul creierelor” este mult supralicitat. De fapt, multe creiere se pierd în decizii nu tocmai înţelepte de studiu sau de lucru ajungînd în locuri vestice în care plafonează. Nu e de ajuns să prinzi un job bun ca să evoluezi. E adevărat că pleacă şi oameni valoroşi, dar aş încerca să nu absolutizez. Nu ei sînt problema.

Problema începe undeva în anul de graţie 1997 (pentru a avea o imagine corectă a valurilor de migraţie în străinătate citiţi excelentul studiu al lui Dumitru Sandu din 2010, “Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate”). Atunci s-a produs un pri