Prin reducerea dobânzii de politică monetară şi a rezervelor minime obligatorii, BNR ar da economiei gura de oxigen de care are nevoie.

Trase în jos de evoluţiile de pe pieţele globale, companiile româneşti se luptă pe plan local cu o lipsă cruntă de lichidităţi. Şi asta nu pentru că banii nu ar exista. Statisticile arată că, la jumătatea anului, aproximativ 45 de miliarde de lei erau „parcate" de băncile comerciale în depozite făcute la Banca Naţională a României (la o dobândă de 2,25%).

Acestea sunt cifrele care susţin declaraţii precum cea făcută de Manfred Wimmer, directorul executiv al Erste Bank - acţionarul majoritar al Băncii Comerciale Române (cea mai mare bancă din România), care, într-o conferinţă de presă, spunea că „există suficient de multă lichiditate în sistem, doar că cererea de credite este foarte redusă!". Problema este că agenţii economici nu au acces la acei bani!

CERERE ESTE! BANI SUNT!

Explicaţia neîntâlnirii cererii cu oferta constă nu neapărat în prudenţa excesivă a băncilor comerciale, cât mai ales în cadrul general în care sistemul bancar funcţionează. Până la urmă, cererea de credite este solvabilă sau insolvabilă în funcţie de reperele stabilite prin regulile, reglementările şi măsurile impuse de Banca Centrală.

Paradoxul situaţiei la care asistăm (sunt bani, dar economia nu are acces la ei) este determinat, în primul rând, de menţinerea sus a ratei dobânzii de politică monetară (6,25% în prezent). Fapt care induce o impredictibilitate în piaţa interbancară pe termen lung, Astfel, deşi pe piaţă se găseşte un surplus de lichiditate care împinge în jos ratele dobânzilor pe termen scurt, pe termen lung băncile nu-şi pot „relaxa" politica de creditare.

FRÂNĂ SAU ACCELERAŢIE?

Pe de o parte, BNR forţează băncile să scadă dobânzile (aceasta fiind motivaţia lăsării de li