În timpul unei aplicaţii militare, desfăşurată în anii ’50, şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei (DSPA) a fost protagonistul unui moment amuzant: şi-a fugărit şefii pe arătură.

„Când l-am văzut prima dată pe unchiul meu, Nicolae, eu aveam vreo 4 ani şi el spre 40. Mi-a plăcut foarte mult şi pentru un timp el a devenit unchiul meu preferat. (...) La început, copil fiind, m-au impresionat la el haina militară (de altfel, îi venea şi foarte bine) şi părul foarte bogat şi ondulat". Astfel s-a păstrat imaginea tânărului general în amintirea Mihaelei Moraru, fiica lui Marin Ceauşescu. Se prea poate ca şi în memoria altor contemporani să se fi întipărit la fel. Într-un interviu acordat istoricului german Thomas Kunze în 1998, Marin Ciocan, care îl cunoscuse pe vremea când activase la Constanţa, a perceput altfel schimbarea.

După câţiva ani, Ceauşescu i se părea transformat: „El purta plin de mândrie uniforma de general şi era încântat că se afla în centrul atenţiei. Nu-l mai văzusem pe Ceauşescu de câţiva ani. Se vedea că i-a mers bine în acest timp. Cel puţin se îngrăşase. Ajunsese sus de tot. Şi, în plus, devenise şi foarte înfumurat". Şi Silviu Brucan l-a evocat în amintirile sale pe proaspătul general: „Într-o dimineaţă, l-am văzut în noua uniformă cu un chipiu strălucitor. Arăta altfel, devenise important şi aştepta să-i spun eu mai întâi «bună dimineaţa»". („O biografie între două revoluţii: de la capitalism la socialism şi retur", Bucureşti, Nemira, 1998). Pentru fiul ţăranului Andruţă, plecat de mic, în Capitală, „la stăpân", să poarte uniforma de general va fi fost o strălucitoare revanşă.

Student la Moscova

Pentru a se familiariza cu un domeniu pe care nu-l cunoştea deloc, timp de opt luni, Nicolae Ceauşescu a urmat cursurile Academiei Militare din ţară. În plus, de două ori pe săptămână, primea şi lecţii particulare