Vineri, 23 septembrie. Într-o zi prea caldă de toamnă, mii de maşini duceau oameni ocupaţi spre slujbe sau spre casă, mii de televizoare răsunau a sport, crime, concerte, divorţuri. În tot acest timp, o fetiţă de doar 10 ani se stingea pe un pat de spital, în Arad, după ce luni în şir a refuzat să mănânce, de dorul mamei care a părăsit-o.
Monica Cismaş a murit de foame, a confirmat-o şi legistul, o ştie acum toată România. Timp de mai bine de un an, fetiţa a zăcut în două spitale, a fost văzută de zeci de medici şi lucrători sociali. Şi totuşi s-a întâmplat o tragedie greu de imaginat în secolul nostru, într-o ţară UE. După ce a fost abandonată, pe rând, de mamă şi de bunică, fetiţa a devenit copilul statului, adică al nostru. Teoretic. Practic, Monica Cismaş a ajuns o cifră pe o listă prăfuită. Dacă mama ei este responsabilă de faptul că micuţa a ajuns în spital, autorităţile în grija căreia a rămas Monica au „decuplat-o", fără nicio remuşcare, de la viaţă. Protestul tăcut al fetiţei nu a trezit destulă compasiune în inima operatorilor de cifre, cărora li se mai spune şi asistenţi sociali, care, după ce au lăsat-o să moară, se scuză că şi-au făcut „treaba". Dacă să-ţi faci treaba ca asistent social înseamnă doar să asişti la lucrurile pentru care eşti responsabil, nicidecum să intervii sau să încerci măcar să schimbi ceva, atunci, da, şi-au îndeplinit sarcinile cu brio. Mulţumiţi de munca „de comitet", cei plătiţi de stat să fie părinţi pentru copiii ca Monica dormeau liniştiţi, în paturile lor călduţe, iar apoi începeau o nouă zi de muncă, probabil cu o cafea bună, în timp ce fetiţa murea câte un pic, în fiecare zi.
Decesul copilului care a protestat astfel faţă de abandon este primul simptom al unei boli naţionale. O boală care s-a întins ca o infecţie canceroasă: lipsa de umanitate. Nu reacţionăm la durere, la tristeţe, la uitare sau frică. Doar moarte