Grigore privea fotografia şi-şi amintea de acele vremuri. Zâmbea şi citea ceea ce scrisese atunci pe spatele fotografiei: „Iar dacă anii trec mereu / Şi-ngroapă un trecut, / S-alungi părerile de rău, / Să uiţi când vei fi slut“. Grigore se îndrăgostise. De Florica. Colega sa de facultate. Într-o scriere cu caracter autobiografic îşi amintea acele momente: „Dacă Dumnezeu vrea să zăpăcească doi oameni, atunci să-i lase singuri pe un cerdac acoperit de verdeaţă şi să facă împrejur tăcere, tăcere de pustiu; şi unul din cei doi să fie femeie“ (Paul Gore, Dibuiri sentimentale. Pagini din „Ionel Năzuinţă“, 1937). Florica era frumoasă şi plină de farmec. Într-un sfârşit de iarnă, cu gândul la ea, Grigore scria: „Eterna lege ce-a desprins / Din neguri chipul meu, / Pe fruntea lui nu a aprins, / Eternităţi de zeu. / De-aceea timpul ne-ncetat / Pătează un portret, / Şi creşte un urât bărbat / Dintr-un frumos băiat. // Dar anii care i-am ajuns, / S-atâta de frumoşi, / De când în suflet mi-a pătruns / Farmec de ochi focoşi, / Încât chiar dacă trec mereu / Şi-ngroapă un trecut, / Alung părerile de rău / Şi uit că sunt mai slut“. Florica avea să citească mai târziu aceste versuri. Şi le recitea ori de câte ori Grigore era departe. Se căsătoriseră. Viaţa a făcut să stea adesea mult timp departe unul de altul. Îşi scriau des. Corespondenţa trimisă de Grigore soţiei sale dă seama de o relaţie deosebită ce a existat între ei. Din copilărie a înţeles ce înseamnă o familie. Suferise mult şi suferinţa îl maturizase. L-a făcut să înţeleagă multe lucruri şi mai ales rostul familiei. Ana-Florica, sau Florica, după cum semna, se născuse la Huşi (jud. Fălciu), în anul 1891. Era fiica lui Emanoil Cernătescu, prim consilier al Curţii de Apel din Iaşi, şi a Elenei Poni, casnică (fiica profesorului Petru Poni); aceştia mai aveau şi alţii copii: pe Maria, Lucia, Aurel şi Radu – viitor