Radio România Cultural. Sâmbătă după-amiază, înaintea transmisiei directe de la Festivalul Internaţional „George Enescu“. O conversaţie despre muzeografi, despre o întâlnire de lucru dar şi sărbătorească a muzeelor şi despre o iniţiativă promiţătoare primită cu timiditate: muzeele oferă actorilor un cadru generos pentru reprezentaţii teatrale, dar „e greu cu scenariul“ care să apropie teatrul viu de muzeul reanimat. Din grabă mare, un pas alături, la rostire, cu feminizarea excesivă a personajului principal, care e, de fapt, neutru: „muzeul însăşi“. În rest – impecabil. În continuare, un portret sensibil tăiat pe linii de uriaş: Victor Giuleanu – arhitect al învăţămâ Publicitate ntului muzical românesc. A murit în ajunul Crăciunului, anul 2006, la peste 90 de ani de viaţă trăită intens. S-a născut în judeţul Vâlcea şi a pus pilonii Conservatorului de muzică din Bucureşti. Omul consecvenţelor cu sine însuşi ca şi cu datoriile faţă de ai săi. A absolvit seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea şi acum e îngropat la Cernica. N-a făcut niciodată vreun compromis politic. Era plin de respect faţă de semeni. Chiar şi studenţilor li se adresa cu „dumneavoastră“ şi cu „maestre“. Ca director de liceu şi apoi ca decan şi rector al Conservatorului, a sprijinit din toate puterile talentele şi creativitatea. A încurajat catedra de cor şi a dat lumină verde „ansamblurilor de export“, precum „Madrigalul“. A fost invitat pe trei continente, i s-au adus elogii pentru lucrările sale şi pentru Şcoala muzicală de la noi. A creat o Şcoală, o tradiţie. „A trăit pentru a da“, spunea unul dintre discipolii săi. Lucrările lui au ridicat brusc învăţământul muzical românesc la cote internaţionale. …Această prezentare, susţinută cu ilustraţii muzicale din „Cântăm libertatea“, „Ana Lugojana“, „Morăriţa“ sau „Alunişul oltenesc“ – „pe care Victor Giuleanu le-a dirijat în tinereţe“ –, face