De multă vreme n-am mai văzut o prestaţie atât de jalnică, precum cea a Oţelului Galaţi în meciul de Liga Campionilor cu Benfica Lisabona.

Speriaţi parcă de ce li se întâmplă, jucătorii lui Dorinel Munteanu – el însuşi atât de timorat încât nu mai putea nici să fluiere cu degetele în gură - aveau o singură idee de joc: calvarul lor să ia sfârşit înainte să încaseze prea multe goluri. Portughezii au avut o posesie uimitoare a mingii, părând şi ei deconcertaţi de slaba rezistenţă a celor pe care-i avea în faţă, dar mai ales în spate. Cu alte cuvinte, campioana României s-a prezentat ca o echipă de amatori netalentaţi, aruncată fără voia ei într-un teren al cărui rost nu-l înţeleg.

Totuşi, Oţelul e campioană, într-o ţară care până în urmă cu câţiva ani conta în fotbalul european. Ce se întâmplă?

Răspunsul îl putem afla lesne de la DNA, unde Avram şi ceilalţi „invitaţi” fac destăinuiri jenante asupra filosofiei acestui sport. Oţelul a ajuns campioană cum au ajuns mai toate echipele care au câştigat competiţia internă în ultimii ani. Câte un om de afaceri – fie că s-a numit Paszkany, fie Bucşaru, fie cine-o mai fi pe la Oţelul, în spatele lui Marius Stan – a descoperit formula magică a câştigurilor rapide: o anumită sumă băgată în achiziţia de jucători străini, o alta rezervată cumpărării de arbitri sau oficiali, cu care se câştigă campionatul şi se intră în grupele Ligii Campionilor de unde vin apoi vreo 15-20 de milioane fără emoţii. Cu banii ăştia se dezvoltă alt business, echipa e lăsată de izbelişte, jucătorii sunt vânduţi şi viaţa merge înainte. Până la cei în cauză „mălaiul” şi-l împărţeau „mogulii” celor trei echipe ce moşteniseră blazonul de dinainte de revoluţie: Steaua, Dinamo şi Rapid. Odată ce, însă, alţii şi-au dat seama cum merg lucrurile, i-au scos din joc şi şi-au tras ei partea leului. Aşa se explică evoluţiile extrem de modeste în Euro