Asemeni celorlalţi colegi ai săi, Laurenţiu Buş (stânga) n-a reuşit decât arareori să-i facă faţă lui Alex Witsel / Foto: DANIEL MIHAILESCU / AFP Ce senzaţie de neputinţă marţi seară pe „Arena Naţională”! În pofida unui stadion superb şi de această dată prevăzut cu un covor corespunzător de iarbă, Oţelul a părut extrem de departe de nivelul cu care e obişnuită lumea în Liga Campionilor, iar cele opt puncte realizate în 2009 de Unirea Urziceni sau cele patru, de două ori, în 2008 şi în 2010, de CFR Cluj, par amintiri irepetabile.
Dacă în meciul de la Basel s-au ţinut acceptabil, replica dată alaltăieri lusitanilor de la Benfica la Bucureşti a fost lamentabilă. Scos din context, scorul de numai 1-0 minte în comparaţie cu realitatea de pe gazon, unde a existat o singură echipă, Benfica, nici ea în mare formă, şi una pe post de sparring-partner. Nişte colegi de antrenament sfioşi şi mai degrabă atenţi să nu-i supere pe iluştrii adversari, cam aşa au părut, cu tot respectul, fotbaliştii Oţelului. În campionat arţăgoasă şi tenace, formaţia din Galaţi a jucat temător, jucătorii dându-şi pase la alibi şi fără să încerce mai nimic.
Poate singurele menţiuni li se cuvin lui Pena, care s-a bătut până la epuizare cu fundaşii portughezi pe baloanele lungi bubuite spre el, şi lui Grahovac, sigur în toate intervenţiile. În rest, zero. Câtă vreme Ibeh pierde cinci din şase preluări şi Viglianti şutează din prima de parcă ar fi din Andorra şi nu din Argentina, nu poţi emite pretenţii.
„Am avut prea mare respect faţă de adversar, pentru tradiţia sa, pentru palmaresul său. Mă aşteptam să jucăm cu mai mult curaj, cu mai multă dorinţă şi mai multă plăcere. În prima repriză ne-am închis destul de bine, dar ei au profitat de un spaţiu între fundaşii noştri centrali şi cei laterali şi au marcat. Am făcut prea puţin ca să obţinem punct sau puncte azi”, a încercat să explic