Motivele pentru care n-am maşină ori, mai corect zis, nu mai conduc de trei decenii şi mai bine sunt mai multe. Unul singur contează cu adevărat: nu simt nevoia. S-ar putea să fie un gen de beteşug intelectual, dar îl suport cu demnitate. Dacă ar exista şi maşini care să se ocupe ele de mine, aş cumpăra una. Aşa, însă, să mă ocup eu tot timpul de o maşină n-am chef. E un tip de dependenţă care mă complexează. Mulţi oameni gândesc probabil ca mine, totuşi, îşi iau maşină, ca să nu fie obligaţi să se explice de ce n-au.
În mai multe rânduri, în tramvai sau în autobuz, am fost abordat politicos, dar şi cu o undă confuză de vrăjmăşie, cu aceeaşi întrebare: Cum, la valoarea dumneavoastră mergeţi cu tramvaiul? Întrebarea ar fi fost să spună că aveam o problemă, în realitate problema fiind la cei care mi-o adresau. Nu-s puţini oamenii care condiţionează o calitate umană de costul lucrurilor din folosinţă. E ceva adevăr în judecata populară, însă nu tot adevărul. Am şi eu în vedere o seamă de obiecte şi bunuri pământeşti conform cu care consider calitatea şi însemnătatea publică a persoanelor cu care am de a face. Dar care sunt acestea, e doar treaba mea.
Oricum, n-am păreri de nici un fel despre maşinile de pe piaţă, iar dacă am uneori ieşiri critice, e contra mârlanilor care le conduc şi care fac din marca maşinilor lor un drept la nelegiuri.
Una din beizadelele scăpate cu viaţă din maşina cu care prietenul său omorâse un homles rătăcit pe o autostradă s-a exprimat în felul următor: Putea să fie călcat de o Dacie, dar aşa a murit fericit, fiindcă l-a călcat un Bentley. Cinismul maschează adesea o trufie cu suport criminal. În toată lumea, automobilul de lux e încărcat de o simbolistică socială. Ciudat e că la noi pietonul din vocaţie sau de nevoie leagă condiţia sa de pieton de o anume declasare. Ce motive ascunse ori vi
