„Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă într-adevăr «O scrisoare pierdută» e un text actual sau dacă nu cumva noi suntem cei rămaşi în urmă. Şi-atunci râsul se transformă-n rânjet, iar veselia are gust de ipsos." O spune Codruţa Popov în caietul de sală al premierei Teatrului Naţional din Timişoara, după textul esenţial al lui I. L. Caragiale, în viziunea directorului companiei, regizoarea Ada Lupu.

S-o luăm pe rând. Codruţa Popov nu alcătuieşte din nimic caietul de sală, ci fiindcă, iată, după bocetul din anii '90 provocat de dispariţia secretarului literar de teatru, după sentenţioşii care-i dovedeau inutilitatea, lucrurile încep să se reaşeze/redeseneze. Clădirea Naţionalului de pe Bega, pe care continuu să-l cred etalon în geografia teatrală românească a momentului, a împlinit 135 de ani şi are mari şanse de a se întoarce la arhitectonica originală, propusă de celebrii arhitecţi imperiali Helmer şi Fellner.

Pentru marcarea aniversării, în chiar ziua în care, în 1876, era inaugurat edificiul, pe 22 septembrie, timişorenii contemporani au mai „inaugurat", prin urmare, un spectacol ţinând de firmamentul dramaturgic autohton. Însuşi contextul venind în întâmpinarea proiectului, nu de alta, dar la anul sunt alegeri, iar din moravurile constatate de Nenea Iancu, nu s-a schimbat nimic. Doar haina care, cum altfel, în politică, face pe om.

Ada Lupu execută o demonstraţie a perenităţii substanţiale a naţiei întru obiceiurile sale politiceşti, a întoarcerii în timp pentru a fi în ton cu opinia Codruţei Popov, adică a încremenirii în proiectul istoric (nu degeaba zicea Bacovia: „pe-aceleaşi vremi mă regăsesc"). Contextuând spaţiul scenografic, Zsolt Fehervári îmbracă totul în imagini autoadulatoare ale personajelor centrale. Nu inutil, în secvenţa iniţială, Pristanda (Ionuţ Pîrvulescu) poartă o tavă plină de pahare cu vin, din care Tipătescu (Colin Buzoi