(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 65, octombrie 2011)
Robert Şerban face de toate: scrie cărţi, conduce o editură de poezie, poate cea mai elegantă din ţară, precum şi un cotidian online, realizează de ani buni o emisiune TV, iar anul trecut a fost amfitrionul primei ediţii a Festivalului de vin şi literatură de la Timişoara... Mai presus de toate însă este poet. Ultimele sale două cărţi, Cinema la mine-acasă şi Moartea parafină, au avut zeci de cronici şi s-au bucurat atît de aprecierile criticilor, cît şi de cele ale cititorilor de poezie, despre care se crede, îndeobşte, că sînt foarte puţini. Nu şi cei ai lui Robert Şerban, care se pregăteşte şi promite să dea lovitura şi în proză.
Mergi la festivaluri, primeşti burse de creaţie, susţii lecturi, publici şi eşti tradus... Ce mai înseamnă azi să fii poet? Poezia pare o meserie în sine.
La cadenţa cu care enumeri tu acţiunile, îmi creezi şi mie impresia că a fi poet e o meserie ce te ţine în chingi mai mult de opt ceasuri pe zi. Ba chiar că te obligă să faci şi ore suplimentare ca să exişti pe ramura lirică a literaturii.
Să fii poet e un paradox. Pe de o parte, îţi trebuie - vorbesc doar în numele meu, dar folosesc persoana a II-a singular dintr-un instinct de... apărare - distanţă faţă de cotidianul în care trăieşti, singurătate, puterea de a imersa în propria conştiinţă, de a te duce cît mai adînc în ea, de a călători prin amintiri, prin întîmplările importante sau mai puţin importante ale vieţii tale de pînă atunci, forţa de a transcrie în puţine cuvinte, dar încărcate de o mare energie, ceea ce ai văzut, auzit şi simţit în aceste "drumuri". Ar mai fi necesare o curiozitate în permanentă alertă şi o imaginaţie care să transgreseze cu uşurinţă planurile existenţei şi lumile interioare. Mai ai nevoie de minutele sau de orele în care scrii ca şi cînd n-ai fi tu, ca şi cînd mî
